Preoţia a avut un rol proeminent în toate religiile pământului, neputându-se concepe o religie fără preot. În multe dintre ele, pe lângă funcţia lor sacerdotală, aceşti slujitori consacraţi au avut o contribuţie social-morală deosebită. Au luptat pentru îmbunătăţirea stării materiale şi spirituale a oamenilor, pentru alinarea durerilor, au militat pentru idealuri religioase, în slujba cărora şi-au pus şi viaţa.
Cei ce o îndeplineau aveau un statut special. Primeau cinstea cuvenită ca factori indispensabili ai vieţii religioase, având prerogative, atribuţii şi puteri care-i deosebeau de ceilalţi. Acest mare respect decurgea din calitatea de mijlocitori între divinitate şi oameni, de intermediari între cer şi pământ, de îndrumători ai moralităţii şi vieţii religioase. Acest lucru îl observăm şi în cadrul cultului iudaic, unde importanţa preoţiei reiese şi din faptul că slujitorii erau aleşi din cadrul aceleiaşi seminţii.
Spre deosebire de celelalte religii, preoţia Vechiului Testament, la evrei, era superioară, dar nu avea un caracter definitiv şi desăvârşit. Totuşi, a constituit, prin întregul ritual cultic şi sacerdotal, o preînchipuire a preoţiei hristice. Iar înţelegerea acestui aspect nu se poate realiza fără o scurtă prezentare a istoricului ei.
Primul preot amintit în cărţile Vechiului Testament este Melchisedec, numit „preot al Dumnezeului Celui Preaînalt“ (Facere XIV, 18). El binecuvântează pe Avraam şi îi aduce ca ofrande pâine şi vin, lucru văzut de exegeţii biblici ca o prefigurare a Sfintei Euharistii. Apostolul neamurilor îl descrie astfel: „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii“ (Evrei VII, 1-4). Făcând conexiune cu profeţia davidică: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec“ (Psalmul CIX, 4), mărturiseşte că acesta preînchipuie pe Fiul lui Dumnezeu şi preoţia hristică.
În Vechiul Testament însă sunt identificate şi alte persoane, care, prin jertfele lor, au devenit tipuri ale preoţilor creştini, sub aspect sacramental. Sfântul Efrem Sirul aminteşte de Abel, la jertfa căruia s-a pogorât foc din cer (Facere IV, 4), Noe, care după încetarea potopului a adus lui Dumnezeu jertfă întru bună mireasmă (Facere VIII, 19-20), Avraam, cu care Dumnezeu a încheiat legământ şi al cărui fiu, Isaac, pe care voia să-l jertfească, semnifică pe Hristos, Cel jertfit pentru noi, oamenii. La fel Moise, care a primit tablele Legii pe Muntele Sinai, Ilie, care „a fost auzit în foc şi a înjunghiat pe preoţii ruşinii“ (III Regi, XVIII, 38-40).
Preoția propriu-zisă a Vechiului Legământ a fost instituită de Dumnezeu prin Moise şi organizată, după prescripţiile divine, de către acesta şi fratele său, Aaron. Primii săi reprezentanţi sunt chiar Aaron şi fiii săi, Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar. Detaliile privitoare la ritualul ungerii şi consacrării lor, descrise în capitolul VIII al cărţii Levitic, sunt demne de luat în seamă, întrucât prezintă similitudini cu actul hirotonirii din creştinism. Ritualul ungerii era îndeplinit de Moise, ca împuternicit direct al lui Dumnezeu, în faţa Cortului Mărturiei, a adunării poporului. Aaron şi fiii săi erau spălaţi simbolic cu apă de către Moise, ca semn al curăţirii lor, apoi hainele lor erau schimbate cu veşmintele slujirii. Urma ungerea propriu-zisă, făcută cu untdelemnul ungerii, apoi cu sângele viţelului oferit ca jertfă de ispăşire cu ocazia acestui moment.
Acest ritual avea ca obiectiv purificarea celor ce urma să fie consacraţi slujirii lui Dumnezeu. De aceea, toate actele ceremoniale aveau acest scop, întrucât, spune Părintele Ene Branişte, „Dumnezeu Însuşi fixase mai dinainte lui Moise principiul, rămas valabil şi obligatoriu şi pentru preoţia creştină, că în slujba lui Dumnezeu Cel Sfânt nu se cade să fie consacraţi decât oameni sfinţi sau sfinţiţi prin curăţia vieţii lor şi purificaţi prin mijlocirea ceremoniilor sfinte cu putere sfinţitoare“. Iar ungerea preoţilor, a Cortului Sfânt, a veşmintelor, a obiectelor ritualice avea menirea de a menţine trează conştiinţa înaltei misiuni sacerdotale.
La menţinerea acestei conştiinţe treze contribuia şi altă prescripţie, şi anume aceea ca Aaron şi fiii săi să rămână timp de şapte zile în Cortul Sfânt, rupând orice legătură cu exteriorul în vederea purificării. În ziua a opta, aduceau jertfe de ispăşire înaintea poporului şi a bătrânilor, moment în care Aaron, ca arhiereu, binecuvânta poporul pentru prima dată. Pornind de la acest lucru, şi în preoţia creştină se obişnuieşte ca după hirotonie preotul să săvârşească Sfânta Liturghie cel puţin şapte zile la rând. Consfinţirea lui Aaron şi a fiilor lui s-a făcut prin pogorârea din cer a focului, care a ars jertfele, dar şi prin odrăslirea toiagului acestuia în Cortul Sfânt, pentru încredinţarea celor potrivnici.
Tot în cărţile Pentateuhului se arată şi îndatoririle preoţilor. Primordială este împlinirea funcţiilor ritualice, ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni şi ca elemente indispensabile ale vieţii religioase. O a doua îndatorire consta în a-i învăţa pe evrei Legea lui Moise dată de Dumnezeu. Vegheau asupra vieţii de familie, judecând cazurile de adulter. Aveau, de asemenea, atribuţiile unei instanţe de apel, ale cărei decizii erau definitive. Erau cei care constatau contractarea unor boli grave, izolând comunitatea prin îndepărtarea celor bolnavi, dar şi reprimeau pe cei vindecaţi, făcându-le ritualul de curăţire.
Fiind reprezentanţii ai unei preoţii de origine divină, ei primeau o cinste extraordinară, direct proporţională cu responsabilitatea ei. De aceea, cine se apropia de ea prin uzurpare era aspru pedepsit.
Astfel, pe lângă cinstea cuvenită, preoţii şi arhiereul aveau şi anumite obligaţii, unele dintre ele ţinând şi de percepţiile vremii: să nu-şi radă părul sau barba, să nu-şi facă pe trup crestături, le era interzisă atingerea de morţi, arhiereii să nu-şi rupă veşmintele, să nu-şi descopere capul. Trecând peste aspectul exterior, li se cerea cu precădere o stare de curăţie şi trezvie, dată fiind înălţimea sacerdoţiului lor. Aceasta presupunea să nu bea vin ori băutură tare înainte de a sluji. De asemenea, li se cerea o stare de sfinţenie, fapt pentru care trebuia să-şi ia soţii fecioare, lucru întâlnit şi în preoţia creştină, să nu necinstească prin necuviinţă locaşul sfânt. O condiţie indispensabilă pentru slujirea la altar, păstrată şi în canoanele Bisericii, era integritatea corporală. Pentru toate acestea, preoţilor şi leviţilor Vechiului Testament li se cuvenea o deosebită cinste. Neavând nici pământ în Israel, trebuia să se întreţină din partea lor din daruri şi jertfe. Dar, pe cât de mare le era răspunderea, pe atât de mare era şi pedeapsa pentru abaterea de la conduita cerută. Chiar şi fetele preoţilor, dacă săvârşeau păcatul desfrânării, erau aspru pedepsite, fiind ucise în uşa casei tatălui lor.
Observăm că preoția veterotestamentară se concentrează în jurul Cortului Sfânt, apoi al Templului din Ierusalim, păstrând caracterul sacrificial şi ritualic. Este de înţeles acest lucru, de vreme ce ea avea menirea de a menţine trează conştiinţa păcatului şi a dorinţei de mântuire, cu un pronunţat accent mesianic. Dar a căzut în formalism, printr-o împlinire mecanică a actelor cultice, ajungându-se până într-acolo încât lăuntricul a fost neglijat cu totul. Şi ne referim aici la viaţa religios-morală, la obligaţiile socialculturale. Spune Părintele Ene Branişte: „Pe măsură ce ne apropiem de zorile creştinismului, preoţii Vechiului Testament pierd cu totul conştiinţa adevăratei lor misiuni şi uită obligaţiile lor iniţiale; ceva mai grav, ei transformă slujba lor într-un simplu izvor de câştig material şi de huzur personal, exploatând şi împilând fără milă poporul, pe care aveau datoria să-l conducă spre Hristos, cu ajutorul Legii“.
Puntea de trecere de la preoţia vechitestamentară, ajunsă în starea de decădere, la cea a Noului Testament este făcută de prooroci. Ei au fost ridicaţi de către Dumnezeu din mijlocul poporului prin „chemare instantanee (vocaţie extraordinară)“, iar principiul pe care ei îl promovează acum este că Dumnezeu nu vrea jertfe, ci milă.
Bibliografie:
Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt despre preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură, în volumul Despre preoţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Studii Teologice, seria a II-a, nr. 9-10/1949, noiembrie-decembrie
Pr. Radu Cosmin Şapcă