Tertulian este unul dintre cei mai mari apărători latini ai creştinismului împotriva păgânilor. Ca dovadă este şi importantul tratat Apologeticul, în care adevărul creştin este prezentat cu o deosebită măiestrie. Printre numeroasele învăţături pe care le oferă această scriere, autorul se străduieşte să vorbească despre Dumnezeu.
Dumnezeul pe Care noi creştinii Îl adorăm este Unul singur. El este Creatorul întregului univers, pe care l-a făcut din nimic, prin cuvânt. Prin raţiune, a imprimat tuturor lucrurilor o bună rânduială şi prin puterea Sa le-a înfăptuit. Tertulian evocă măreţia lui Dumnezeu, spunând: „Este invizibil, deşi se vede, nu se poate pipăi, deşi este prezent prin bunătatea Sa, este de neînţeles, deşi se poate concepe prin simţurile omeneşti, de aceea este atât de adevărat şi atât de mare“. Această măreţie a puterii Sale face ca Dumnezeu să fie în acelaşi timp şi cunoscut, şi necunoscut pentru oameni.
Omul făcut după chipul lui Dumnezeu este creat ca o fiinţă raţională, capabilă de cunoaştere. Iar Dumnezeu poate fi cunoscut. La apologetul Tertulian, cunoaşterea lui Dumnezeu capătă două coordonate: cunoaşterea naturală şi cea supranaturală.
În primul rând, omul Îl poate cunoaşte pe Creatorul său pe cale naturală, adică prin creaţie şi prin mărturia sufletului. Tertulian dezbate acest subiect şi ne învaţă că existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte prin creaţie. Îl cunoaştem prin multitudinea lucrurilor pe care le-a creat, în care noi existăm, ne menţinem, ne bucurăm sau ne înspăimântăm. Prin suflet, iarăşi Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Chiar dacă el se află într-o stare de slăbiciune, datorată patimilor sau poftelor, când îşi revine, singurul nume pe care îl invocă este numele lui Dumnezeu. Apologetul exclamă: „O, mărturie a sufletului prin natura lui creştină!… Căci cunoaşte locaşul lui Dumnezeu Cel viu, ca unul care de la El coboară“.
Se observă că această cunoaştere naturală, prin mijlocirea sufletului, rezultă din dispoziţia naturală către Dumnezeu, pe care El a sădit-o în sufletul omului. „Indiferent dacă sufletul este divin sau este dat de Dumnezeu, el îşi cunoaşte pe Dătătorul său şi, după ce L-a cunoscut, se ridică de la sine către cunoaşterea adevărului“.
Cel de-al doilea mod de cunoaştere a lui Dumnezeu este cunoaşterea prin revelaţia supranaturală, care-l duce pe om la adevăr. Ideea cunoaşterii supranaturale este prezentă în numeroase locuri la Tertulian. El arată superioritatea acesteia faţă de cunoaşterea naturală. Mai mult, el se evidenţiază prin faptul că a susţinut ideea cunoaşterii lui Dumnezeu în Vechiul Testament.
Dumnezeu se descoperă prin Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Apologetul ne spune că El ne-a pus la dispoziţie aceasta, pentru ca noi să-L cunoaştem, să-L descoperim, să credem în El şi să-I slujim Lui. A trimis bărbaţi aleşi „prin dreptatea şi curăţia lor sufletească“, pentru ca ei să-L descopere pe Dumnezeu oamenilor. L-au vestit ca un singur Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor şi al omului. „Atotputernicia judecăţii Sale“ a arătat-o prin numeroase semne: potopul, focul. A dat legea şi a rânduit răsplată pentru cei ce o păzesc. A dat învierea şi va judeca pe toţi, „dând celor drept-credincioşi viaţă veşnică, iar celor necredincioşi foc fără sfârşit“.
Aceşti bărbaţi aleşi ai Vechiului Testament sunt profeţii, ale căror cuvinte primite de la Domnul au fost aşternute în scris în Sfânta Scriptură. Dar toate profeţiile lor se împlinesc în Hristos şi, astfel, în El se descoperă ceea ce a tăinuit Dumnezeu în Vechiul Testament. Hristos este acum punctul de referinţă al lucrării de cunoaştere a lui Dumnezeu. „Întruparea Sa devine sursa unică a vieţii supranaturale, prin care Dumnezeu ridică natura umană la înălţime“.
Dumnezeu nu poate fi căutat în afara Sfintelor Evanghelii. Prin ele, Dumnezeu poate fi cunoscut deplin. Cu toate acestea, se subliniază faptul că, oricât de mare ar fi puterea de înţelegere a minţii omeneşti, oricât de luminată ar fi mintea omenească, Dumnezeu şi adevărul despre El nu poate fi cunoscut numai în mod raţional. Este absolut necesară trăirea izvorâtă din acea „curăţenie morală îngerească“. Identificarea acestei curăţenii morale nu ridică probleme. Virtutea este motorul ei. Ea deschide calea către Dumnezeu prin credinţă, prin răbdare, prin teamă de El, prin pocăinţă, rugăciune, modestie, smerenie şi altele asemenea. Aceasta rezultă din faptul că acea virtute teologică înaltă care este credinţa „nu e numai un act de aderenţă spirituală, ea e o dăruire integrală şi entuziastă pentru o idee mare, pentru o convingere sfântă, pentru o Persoană scumpă, pentru Adevăr“. De aceea, Tertulian concluzionează: „Fericiţi cei ce-L cunosc pe Tatăl“.
Bibliografie:
Tertulian, Apologeticul, Despre rugăciune, traducere de prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981
Băjău, Pr. Dr. Constantin, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu, în Mitropolia Olteniei, an XLIX, nr. 3-6/1997, iulie-decembrie
Coman, Pr. Prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1995
Idem, Tertulian, sabia lui Hristos. Sugestii pentru o metodică a misiunii creştine moderne, Bucureşti, 1939
Pr. Radu Cosmin Şapcă