Fenomenul religios nu se poate dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, studiat la scara religioasă. A încerca delimitarea fenomenelor prin psihologie, filozofie, economie sau prin alte științe înseamnă a lăsa să scape esențialul din aceste fenomene, ceea ce este unic, caracterul sacru. Nu există fenomen religios și atât, în chip absolut religios. Religia, ca fenomen uman, este și un fenomen social, lingvistic, economic … pentru că omul nu poate fi conceput în afara limbajului și a vieții colective. Dar nu ar fi de înțeles încercarea de a explica religia printr-una din aceste funcțiuni fundamentale, care definesc în ultimă instanță omul. Ele conduc către Dumnezeu, de aceea au și limite, neajunsuri sau slăbiciuni, specifice oricărei lucrări omenești, găsindu-se în ele o doză consistentă de pasiune și imaginație.
Viața spirituală se intersectează cu viața cotidiană, într-o oarecare măsură în funcție de concepțiile religioase, însă este întotdeauna o componentă importantă a culturilor popoarelor. Credințele religioase au ambiția de a modela omul după idealul lor, ceea ce presupune respectarea unor anumite reguli și practici, unele fiind de natură pur religioasă, altele atingând anumite aspecte ale vieții sociale.
Mircea Eliade asociază fenomenul religios cu sacrul, așezându-l în centrul oricărei religii. Sacrul este ceea ce ține de divin. Ce nu este sacru este profan. Concepția divinului variază în funcție de religii, în funcție de ideea pe care și-o fac despre Dumnezeu.
Cu cât se încearcă să se precizeze natura, modalitatea dinte sacru și profan, apar și mai multe obstacole. Complexitatea labirintică a fenomenelor ce se împotrivesc – un tabuu, un ritual, un simbol, o masă de gesturi credințe și teorii – toate acestea reprezintă o expunere a fenomenelor religioase avansând de la simplu la complex. Expunerea aceasta începe cu hierofaniile cele mai simple, elementare, pentru a se trece apoi la toteism, fetișism, la cultul naturii sau al spiritelor, apoi la zei, demoni, pentru a se ajunge în final la noțiunea monoteistă de Dumnezeu. Tot ceea ce este extraordinar, nou, poate deveni o hierofanie și poate fi considerat în perspectiva spirituală a primilor oameni, ca o manifestare a sacrului, care este calitativ diferit de profan. El poate să se manifeste în lumea profană, având puterea de a transforma, modifica orice obiect cosmic în paradox, prin intermediul hierofaniei (1). O întreagă experiență religioasă se datorează tentativei omului de a se “însera în real, în sacru prin mijlocirea actelor fiziologice fundamentale pe care le transformă în ceremonii” (2).
Stare de spirit, ce se desfășoară înlăuntrul omului, actul religios, implică două elemente esențiale, omul și Dumnezeu. Raportându-se la Dumnezeu, prin actul religios, omul transcede, iese din sinele său și relaționează cu ceva sau cineva din afara sa. Este un act de cunoaștere și de trăire, care depășeste granițele raționalului. Actul religios include doi poli diferiți ca esență, primul înainteză, transcede realitatea și se îndreaptă spre ceva din afară(Dumnezeu, divinitate, Marele Anonim), iar celălalt împlinește actul religios. Scopul actului religios este de a se uni, de a cere ajutorul supranaturalului, de a ieși din sinele său. Actul religios implică chemarea omului către Dumnezeu și răspunsul celui care pune în aplicare actul religios.
În viziunea filozofului și scriitorului român Lucian Blaga, idea sacrului încolțește din izvorul cunoașterii, care se găsește în suflet. Omul prin darul primit de la Dumnezeu, prin sufet, devine o lanternă, care pornește în căutarea lui Dumnezeu. Dorul arzător, neliniștea îl însoțește pe parcursul căutărilor, dându-i putere, răbdare dar și implicare. Dispoziția pe care o poartă rațiunea umană în ea, devine instinctual religios, care tinde spre idea de sacru, ceea ce tine de divin. Concepția divinului variază în funcție de religie și de idea pe care și-o fac despre Dumnezeu.
Autorul Michel Malherbe, în Enciclopedia sa, precizează noțiunea de sacru, subliniind superioritatea, atotputernicia lui Dumnezeu: “Îl putem vedea pe Dumnezeu peste tot, ceea ce conduce la luarea de infinite precauții pentru cea mai neînsemnată acțiune:astfel, un animist va rosti o rugăciune lângă copacul pe care-l va tăia pentru a se scuza pentru gestul – sacrilegiul, necesar însă. Putem, ca și musulmanii, să considerăm că doar Dumnezeu este sacru cu adevărat și să respigem cu înflacărare tot ceea ce, de aproape sau de departe, seamană cu un cult, pentru altcineva decât pentru el. Ceea ce nimeni nu contestă este faptul ca Dumnezeu este diferit: este de o altă natură și din afara universului nostru” (3).
Omul simte chemarea sacrului, nevoia de a comunica cu Dumnezeu. Ființa umană are prea multe să-i ceară și să-i mulțumească. Dificultatea de-a comunica cu Dumnezeu a creat dintotdeauna vocații de mediatori, oameni inspirați, care la momentul potrivit au venit în sprijinul semenilor, ajutându-i să se apropie de taina divinității, supranaturalului. În toate religiile se întâlnesc preoți, pastori, ghizi spirituali, guru, șamani, iar religiile sunt cele care intermediază între om și divinitate.
Religiile și slujitorii lor se cred impregnați de sacrul funcției lor, simt puterea sacrului, primind putere și rezistență. Demnitatea lui Dumnezeu se revarsă asupra celor care cred în El și îi slujesc. Sacrul nu are limite, se întinde, se manifestă peste tot. Reflecția puterii supranaturale se vede, se întâlnește, se atinge. De-a lungul timpului omul religios, perseverând în trăirea religoasă, își construiește adevărate temple sacre, unde se desfășurau actele religioase, astfel apărând orașe sacre, texte, obiecte, relicve sfinte. Dorința de a descoperi, de a căuta răspunsuri la frămăntări, dar și pentru atingerea scopului ființial de a atinge culmile necunoscutului, l-a determinat pe om să caute pe Marele Anonim. “Sacrul se află printre noi, lumea întreagă este reședința secundară a lui Dumnezeu: El este stăpânul lumii și își face simțită prezența când și unde vrea. Există întotdeauna un loc pentru supranatural și pentru minuni. Suport al credincioșilor și sfidare a logicii, asemenea fenomene, dau un caracter sacru zonelor în care au loc. Pelerinii pleacă în căutarea acestor urme de sacru la care aspiră” (4).
Sacrul este ascuns, discret. Pentru a întâlni sacrul, a-l sfinți, a-l vedea, omul are nevoie de credință, de acea legătură directă și personală a credinciosului cu Dumnezeu. Ea rezultă dintr-o deschidere a lui Dumnezeu către om și poate să atingă fiecare om în particular. În ceea ce privește supranaturalul, putem spune că acesta își face loc în imaginație, iar orice descriere a supranaturalului face apel la comparații simbolice. Acțiunea asupra sacrului are loc prin intermediul riturilor, și ele, la rândul lor, fiind simbolice. De exemplu, raiul este văzut de oameni ca ceva superb, cu o grădină infloritoare, de vis, prin centrul căreia curge un râu cu patru brațe din care izvorăște lapte și miere. Imaginea paradisului sau a infernului poate fi interpretat de către oameni, diferit. Folosirea simbolurilor, interpretarea și înțelegerea lor pot fi percepute în mod diferit. Nici o religie, fondată pe un text sacru, nu poate ocoli o astfel de dificultate.
Note:
- Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 49
- Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 52
- Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 21-23
- Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 24