Religia este sânul creator și mama tuturor manifestărilor vieții, cărora le dă viață și conținut, profunzime și sens. Fiecare civilizație poate fi tâlcuită numai în lumina istoriei religiei. Credința în supranatural, în sacru sau divin, în codul moral, deasemenea și practicile, dogmele, valorile reprezintă elementele esențiale care se unesc într-un punct. Ele descoperă expresia simbolică a unei încrederi în existența realității absolute.
Religia ca sistem, diferit de mulțimea elementelor sale este o gândire articulată, o expresie a lumii (1). Actul religios, ca stare de spirit, se desfășoară în interiorul omului și implică două elemente – el și puterea supranaturală. Starea de spirit nu se limitează, nu are granițe, ea se extinde, trece din interior spre exterior. Manifestarea interioară, cu implicații către cea exterioară, într-o manieră firească se exteriorizează prin libertatea sentimentului religios. Comform Dicționarului Noului Testament termenul de religie semnifică manifestarea interioară și mai ales exterioară, liberă a evlaviei sau a sentimentului religios al unei colectivități, al unui popor sau al mai multor popoare, care au același crez, aceleași convingeri despre Dumnezeu sau divinitatea pe care o adoră și despre ființele pe care le cinstesc (2).
Cuvântul religie care vine din latinescu re-ligio înseamnă recitire, sau legarea, reconectarea, refacerea legăturii cu Dumnezeu. Deasemenea poate fi definită și ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica tot ce se întâmplă în jur, implicând diferite zeități sau alte forțe naturale. Este un sistem de căutare a sensului vieții, a justificării nedreptății și a suferinței, momente ce rămân difuze în mintea omului. La baza religiilor se află mitologia și au drept caracteristici necesitatea credinței, dar și un mod specific de a gândi, de a acționa. Pentru religiile creștine cuvântul religie înseamnă legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu.
Preocuparea pentru infinit, dar și pentru speranța vieții de după moarte ramân prezente în gândirea oamenilor. Omul, ca liber cugetător, își crează propria filozofie, fiind influențat uneori de marile sisteme de gândire existente în lume. În acest fel pot ajunge adepți ai unei religii, ai unei filozofii, manifestându-și credința în Dumnezeu, în mai multe divinități. Credința devine atât de puternică încât ajunge pentru cel care o îmbrățișează, esența vieții sale. Pentru unii, credința este ceva personal, iar pentru alții ea se articulează în jurul unei religii, avand la bază și o doctrină clar precizată. Fenomenul religios ocupă un loc important în viața de zi cu zi a întregii omeniri. Preocupate de eternitate, religiile fac parte din istorie. Ele sunt practicate și dirijate de oameni influenți ai vremii (3).
Lipsa de cunoaștere a religiei duce la incapacitatea de a înțelege culturile celorlalte popoare. Acest fenomen de necunoaștere devine dăunător, un impact negativ asupra relațiilor sociale, economice și politice, dar și al dezvoltării umanității atât din punct de vedere intelectual cât și spiritual. Din aceste motive religia nu trebuie neglijată. Ea reprezintă unul dintre factorii esențiali, care modelează o civilizație. “Există, în realitate, un substrat religios in fiecare civilizație a cărui înțelegere luminează indubitabil cultura luată în sensul său cel mai larg“ (4).
Omul, în timpurile străvechi, făcând parte din societate, își punea tot felul de întebări, mediteaza.
Intuiția, fantezia, dezvoltau ideea unor fenomene supranaturale a spiritelor care stăpâneau întreaga ființă umană. Omul primitiv nu limita natura doar la ceea ce vedea, el se simțea înconjurat de forțe pe care nu le putea stăpâni și nici nu era în stare să le precizeze exact. În felul acesta au apărut zeii cu care omul vorbea, discuta și le cerea ajutorul. Cu toate acestea se și temea de mânia lor. În cele mai mici fenomene ale naturii apărea atotputernicia acelor forțe. Datorită capacității creative a creierului său, de a intuit și de a-și imagina, omul și-a inventat un creator – Dumnezeu.
Credința în Dumnezeu transformă viața celor care o cunosc. Este legătura directă și personală a omului cu Dumnezeu, rezultatul deschiderii lui Dumnezeu către om. Credința îl ajută pe om să înțeleagă, să descopere existența lui Dumnezeu, și prin existența lui Dumnezeu încep frământările, apare și o consecință asupra supranaturalului care a bântuit întotdeauna spiritul uman. Supranaturalul este o fereastră deschisă spre o realitate ce duce spre infinit și care este în mâinile lui Dumnezeu. Insuficiența omului de a percepe planul lui Dumnezeu pune la îndoială multe lucruri, apar întrebările, uneori și răzvrătirea.
Dumnezeu a creat oamenii diferiți , de aceea societățile pe care ei le-au constituit dau diferite interpretări. Oamenii, cu defectele și calitățile lor au construit religiile în jurul unor discipoli profeți. Religiile care sunt expresia eforturilor umanității, pentru a-și deschide un drum către Dumnezeu, conduc omul spre încercarea de a înțelege și de a-și stăpâni propriul destin (5).
Din perspectiva celui mai mare istoric al religiilor din sec. al XX –lea, Mircea Eliade, a cărui operă este centrată pe cunoașterea, interpretarea și sinteza fenomenului religios, sacrul îi oferă omului religios posibilitatea de a intra în contact direct cu izvorul sacrului, cu Divinitatea. Toate întrebările, frămîntările își gasesc răspunsul prin discutarea, dialogarea cu Divinitatea. Nevoia de organizare a timpului și a spațiului, cunoașterea și stăpânirea focului, sacralizarea armelor și a uneltelor, sunt doar o parte dintre manifestările, credințele, riturile ce cuprind universul omului arhaic. Odată cu primele urme ale existenței omului pe pământ, apar și primele manifestări ale religiei. Încă din paleolitic există unele practici cu caracter magico-religios și un cult al morților. Aici apar primele mituri cosmogonice, de origine a omului, a vânatului, a plantelor. Tot în această perioadă iau formă, contur primele valorizări mistico-religioase ale limbajului, cuvântul fiind perceput “ca o putere magico-religioasă capabilă să creeze o lume” (6).
Noua perioadă din istoria civilizației, a lumii neolitice, aduce cu sine schimbări profunde. Printre principalele mituri, ritualuri și idei specifice ale civilizației, cele mai importante erau cultul fecundității și al fertilității dar și cultul morților. Religia populațiilor primitive, cu toate că reprezintă un amestec de practici magice, animalice, toteiste, totuși conțin elemente primare și fundamentale ale religiei în general – credința într-o ființă supremă și în alte ființe superioare, protectoare dar și rău facătoare, credința în nemurirea sufletului (7).
Unele experiențe religioase identifică sacralitatea cu întregul univers. Pentru ontologia arhaică, realul este asemănat mai întâi cu o forță, cu viața, fecunditatea,… dar și cu tot ce există în chip deplin, sau care manifestă un fel de a fi excepțional. Sacralitatea este în primul rând reală. Cu cât omul este mai religios cu atât este mai real, cu atât se desprinde de irealitatea unei deveniri lipsite de semnificație.
Idealul omului religios este ca tot ceea ce face să se desfășoare în chip ritual, orice act, întrepridere devine act religios. Existența omului ajunge la împlinire prin două planuri paralele – acela al temporalului, al devenirii, al iluziei și acela al eternității, al substanței, al realității (8).
Viața spirituală stă la temelia omului religios. Ea nu aduce confort material. Stă în natura religiilor să recomande, să ajute oamenii să se apropie de Dumnezeu. Așadar, se poate spune că se ajunge la un compromis între idealul propus de Dumnezeu, așa cum este interpretat de religii și ceea ce vrea fiecare să facă în funcție de temperament și educație. Dar o influență deosebită asupra întregului o are presiunea socială. În islam, de exemplu, această presiune este atât de puternică, încât pare în exterior o societate profund religioasă. În țările în care se practică toleranța, numeroși oameni se comportă ca și cum nu-i preocupă Dumnezeu, fac apel la Divinitate doar în situații dificile pentru ei. Omul este în măsură să accepte sau să refuze ceea ce Dumnezeu îi propune să facă. El trebuie să aibă încredere să-i urmeze.
O reflecție asupra religiilor este reliefată în Enciclopedia religiilor de Michel Malherbe: ”a concepe religia ca pe un scop în sine este o formă de idolatrie; a lua religia drept un club în care se întâlnesc inițiați privilegiați afectează universalitatea Creatorului; a considera religia ca o explicație filozofică posibilă a universului limitează măreția lui Dumnezeu. În cele din urmă, se pare că singura poziție coerentă cu credința în Dumnezeu nu este de a trăi cu El ca un oarecare vecin de palier, ci a trăi întru El. Este ceea ce caută misticii oricărei religii” (9). Așa cum ar fi inutilă pretenția de a explica o lucrare a unui autor fără a scoate în evidență importanța pentru opera literară în general.
Mircea Eliade precizează în lucrarea Tratat de istorie a religiilor, elementele esențiale, care definesc fenomenul religios. Abordarea se poate face din diverse unghiuri, dar concretizează Mircea Eliade “trebuie să fie considerat în el însuși, în ceea ce are ireductibil și original” (10).
Note:
- Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 7-8
- Mircea, Ioan, Pr. Dr., Dicționar al Noului Testament, Ed. IBMBOR, 1995, pag. 443
- Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol. I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 9
- Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol. I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 11
- Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol. I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 44-45
- Băcilă, N., Istoria religiilor, Ed. Niculescu, București, 2001, pag. 24
- Vasilescu, E., Diac., Prof., Univ., pr., Istoria religiilor, Ediția a III-a, Ed. Didactica și Pedagogica R.A., București, 1998, p. 51
- Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 466
- Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, pag. 18-19
10. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. din fr. de Mariana Noica, ediția a V-a, Humanitas, București, 2013, pag. 16
Pr. Alexandru Eremia