Iudaisul este religia poporului evreu, păstrătorul legii pe care Dumnezeu le-a dat-o oamenilor. Evreii sunt printre puținele popoare antice, care și-au păstrat neștirbită și identitatea etnică. Ei și-au scris propria istorie, îmbinată cu elemente religioase, pe care le-au simțit și le-au trăit. Revelarea acestor legi lui Moise pe muntele Sinai este prelungirea legământului încheiat între Dumnezeu și Avraam.
Comform iudaismului, omul are sarcina de a curăța lumea prin faptele sale, ca Dumnezeu să o poată locui. Faptul că Dumnezeu a ales poporul evreu de a transmite lumii întregi revelația Sa nu-i conferă acesteia nici un privilegiu.
Doctrina iudaismului constă în adevărul de credință că Dumnezeu este unic, atotputernic și etern care a creat lumea. Omul nu poate să cunoască pe Dumnezeu decât în măsura în care Acesta i se descoperă. Dumnezeu își exprimă voința în două moduri: fie prin cuvântul Său oamenilor, fie prin persoane plăcute Lui inspirate de Dumnezeu (profeți, prooroci). Dumnezeu conduce lumea, îi poartă de grijă, dar i-a oferit fiecărui om libertatea, lăsându-i liberul arbitru. Obiectivul acestei doctrine este regatul unde predomină pacea și dreptatea, care v-a fi instaurat sub domnia unui om “Mesia, ales de Dumnezeu și descendent al regelui David” (Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, p. 78). Poporul evreu se va întoarce din pribegie, va domni pe pământul sfânt și se va căi de greșelile sale. Ierusalimul v-a deveni centrul spiritual al umanității.
Poporul evreu nu este mai bun prin natura sa, doar că lui îi revine responsabilitatea de a respecta legea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o pentru întreaga omenrie. Textul cel mai important al legii este reprezentat de cele zece porunci primite de Moise pe muntele Sinai, Decalogul. Iudaismul nu formează o biserică unitară, fiindcă nu are o autoritate supremă și nici cler. Șefii spirituali sunt rabinii, recunoscuți prin cunoașterea textelor sacre. Ei se diferențiază de semenii săi prin înțelepciune și erudiție. Iudaismul este un stil de viață umanist, care se conduce după reguli stricte. Un evreu credincios trebuie să respecte legea și preceptele, care se bazează pe studiul aprofundat al textelor. Orice reprezentate a lui Dumnezeu, fie icoană sau statuie este interzisă, pentru că ar însemna încălcarea poruncii a doua a Decalogului. Numele lui Dumnezeu este de nerostit, singurul reper este dat de cele patru litere YHWH, care-l desemnează pe Dumnezeu ca Cel ce este. Rostirea lor rămâne însă necunoscută.
Dumnezeul nevăzut de oameni, totuși este pretutindeni. Este numit Atoatefăcătorul, conduce, este Judecătorul suprem. Evreul credincios, insistă zi de zi asupra vieții spirituale. De aceea se străduiește să afle cât mai multe din Tora și din Talmud. Practicarea iudaismului n-a rămas aceași de-a lungul timpului,. Sacrificarea animalelor, parte importantă a cultului, a dispărut după distrugerea templului de către romani în anul 70. În cursul lungii existențe a iudaismului s-a păstrat esențialul practicilor religioase – rolul familiei și respectarea protocolară a legii divine (Ibidem, p. 84).
Credința într-un Dumnezeu unic, care distinge religia lui Israel de celelalte religii, atrage după sine transformări esențiale în actul rugăciunii. Rugăciunea este adresată lui Dumnezeu Creatorul. În virtutea faptului că El a creat omul după chipul și asemănarea Sa, omul are capacitatea de a vorbi cu Dumnezeu. Chiar dacă legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin neascultare, dialogul este reînnoit și umanitatea se îndreaptă pe calea mântuirii. Legământul dintre Dumnezeu și poporul evreu este mărturia acestui dialog. Condițiile păstrării relației dintre Dumnezeu și om sunt exprimate prin Lege, dar și promisiunile, făgăduințele sunt în strînsă legătură cu Legământul. Rugăciunile traduc grija omului de a respecta Legământul și aduc aminte de promisiunile făcute de Dumnezeu.
Rugăciunile personale sunt făcute de obicei cu voce tare, numele lui Dumnezeu fiind invocat prin strigare, astfel fiind chemat la dialog. În trecut, conținutul rugăciunii depindea de opțiunea fiecăruia. După distrugerea templului conținutul rugăciunii a fost codificat și a devenit obligatoriu. Rugăciunile conțin rugăminți, învățături ale Talmudului, evocări istorice și laude aduse lui Dumnezeu. Mai conțin și momente referitoare la diferite nevoi ale societății sau ale oamenilor.
În partea introductivă a rugăciunii iudaice, evreii se adresează sigurului Dumnezeu, Iahve, atrăgând atenția asupra credinței lor și îndeamnând la glorificarea împărăției lui Dumnezeu. Continuă cu laude aduse lui Dumnezeu pentru statornicia Sa în cuvânt și în faptă, dar și pentru că este nădejdea neclintită a umanității. Se cere lui Dumnezeu să se îndure de casa lui cea sfântă, de Sion, dar și de sufletele năpăstuite.
Rugăciunea publică se rostește în Sinagogă, doar dacă se adună 10 bărbați adulți. Partea centrală a rugăciunii, este formată din 18 binecuvântări și se numește ”amidah”. Dimineața și seara se adaugă invocarea numită “shema” luată din Deuteronom:”Ascultă, Israele! Dumnezeul nostru este veșnic și Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn!” (Ibidem, p. 59). rugăciunile din timpul zilei se evidențiază prin imnuri, invocări și binecuvântări. Un rol important îl ocupă și vestimentația avută la rugăciune:”În timpul rugăciunii de dimineață, evreul își acoperă umerii și capul cu un șal de rugăciune, tallit, ale cărui patru colțuri au 39 de franjuri, cifră care semnifică Dumnezeu este Unul. În plus, evreul poartă pe brațul stâng și pe frunte cutiuțe din piele, filactere, fixate cu o curelușă, în care se află mici suluri de pergament, pe care este scrisă Shema. Se fixează mai întâi curelușa pe brat pentru a simboliza supremația acțiunii, apoi, fără întrerupere, cea de pe cap, subliniindu-se legătura dintre acțiune și gândire” (Ibidem, p. 59).
În Sinagogă se intră cu capul acoperit, și chiar se recomandă să se poarte întreaga zi capul acoperit cu un mic acoperământ numit kipa, simbolizând respectul, frica față de ființa divină, față de cer. Rugăciunile publice sunt rostite în Sinagogă stând în picioare, cu fața către Templul din Ierusalim. Rugăciunea, ca și citirea Torei, pentru a face asocierea între corp și spirit, este însoțită de balansarea corpului din față către spate.
Rugăciunea zilnică individuală nu lipseste, chiar dacă rugăciunea publică are o importanță mai mare. Este practicată obligatoriu de bărbați, care trebuie să țină cont de ținuta cu haine lungi și centură, barbă, șalul specific momentului, dar și restricțiile alimentare , purificări… Omul Legii Vechiului Testament este dator să se roage lui Dumnezeu în fiecare zi, de trei ori. Rugăciunea de dimineață este cea mai solemnă, când cel ce se roagă trebuie să poarte tallithul, si filacteriile (tefilin). Rugăciunea propriu-zisă, Amidah, este precedată de Sema Israel, introdusă de două binecuvântări: una lăudând pe Dumnezeu, că a creat lumina (la rugăciunea de dimineață), si alta lăudând dragostea lui Dumnezeu pentru Israel mărturisită de Sfânta Scriptură. Inițial, Amidah, conținea 18 binecuvântări (semone este), dar în prezent sunt, în total, 19.
Importantă este și rugăciunea înainte de somn. Omul știe că somnul este deosebit de starea de trezvie, în care poate să-și poarte grijă de sine. După credința lui – sufletul se îndepărtează de trup și singura nădejde pentru retrezirea la viață este doar Dumnezeu .
Rugăciunea, ca formă de cult, este atât de adorare cât și de cult. Cea mai practicată este cea de cerere, care uneori ia și forma unei provocări. Credincioșii resimt eficiența rugăciunilor care au efecte benefice profunde. Vocabularul folosit în rugăciuni este foarte bogat, predominând metaforele. Dumnezeu este preaslăvit în toată splendoarea, dar totuși este chemat să nu uite ceea ce a promis și în virtutea promisiunii făcute să intervină și să nu uite de poporul Său. De exemplu, în pslmul 107, autorul preamărește, laudă pe Dumnezeu și-I aduce imnul de preamărire, apoi către sfârșit ideea se schimbă, aducând aminte despre promisiune, cerându-i ajutorul:”Deșteaptă-te, slava mea! Deșteaptă-te psaltire și alăută! Deștepta-mă-voi dimineață. Lăuda-Te-voi, Doamne, câta-voi Ție între neamuri…Oare nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi? Oare nu vei ieși, Dumnezeule, cu oștirile noastre? Dă-ne nouă ajutor ca să ieșim din necaz că deșartă este izbăvirea cea de la oameni. Cu Dumnezeu vom birui și El va nimici pe vrăjmașii noștri”(Ps. 107, 2-14). Rugăciunile din psalmi sunt adevărate imne aduse lui Dumnezeu preamărindu-L în toată slava Sa. Cu toate că psalmistul David face referire aducând aminte de făgăduințe și promisiuni, totuși încheie mărturisindu-și nădejdea și încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa și vor ieși învingători.
Principiile fundamentale ale religiei iudaice sunt:
– Decalogul(cele 10 porunci)
– Ascultă Israele
– Cele 18 binecuvântări
– Mărturisirea de credință
Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament(Torah), fiind sintetizată în Decalog, care pune în prim plan dreptatea, milostenia, iubirea. Evreii credeau în viața viitoare, având convingerea că sufletele morților vor merge fie în casa morții (Șeol), fie sufletul va avea bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu, în funcție de credința și faptele lor de pe pământ.
În ceea ce privește Iudaismul contemporan, se poate vorbi de trei orientări:
– Iudaismul ortodox, care este axat pe păstrarea iudaismului rabinic și întâlnit în special în Israel și Statele Unite
– Iudaismul reformat, care a permis ca rugăciunile să fie rostite în limba națională și a acceptat introducerea orgii în sinagogi
– Iudaismul conservator, care reinterpretează Legea în confornitate cu timpurile moderne.
În iudaism, supranaturalul a fost permanent prezent de-a lungul întregii vieți. Dialogurile lor cu Dumnezeu erau frecvente ca și răspunsurile primite din partea Divinității: Marea Roșie care se retrage în fața evreilor și-i înghite pe egipteni, mana ce cade din cer pentru a-i hrăni în pustiu….Însă manifestările divine, minunile lui Dumnezeu asupra poporului lui Dumnezeu, nu-și mai fac atât de des prezența în ultimul timp. În trecut contactul lui Dumnezeu cu poporul Său era mult mai apropiat, pur și spiritual.
Pr. Alexandru Eremia