Creştinismul veacului al III-lea a cunoscut o personalitate de seamă a literaturii patristice şi a luptei pentru menţinerea unităţii în Biserica lui Hristos. Este vorba despre Sfântul Ciprian, pe numele său complet Caecilius Cyprianus qui es Thascius (numit şi Thascius), născut pe la 200-210 la Cartagina, ca descendent al unei bogate familii de păgâni din Africa romană.
În aproximativ zece ani de arhierie, petrecuţi într-o perioadă de ample tulburări în Biserică, provocate fie de persecuţii, fie de erezii sau schisme, Sfântul Părinte a găsit timpul necesar pentru a-şi exprima în scris învăţăturile şi convingerile.
Dar, deopotrivă, operele sale, cu precădere Scrisorile alcătuite pentru diferiţi destinatari, ne oferă informaţii importante pentru cunoaşterea situaţiei Bisericii din Africa Romană la jumătatea secolului al III-lea: organizarea, disciplina, fondul spiritualităţii.
Trebuie subliniată, în primul rând, înălţimea spirituală la care se ridicase Biserica din Cartagina, cu toată opoziţia prigonirilor şi în ciuda problemelor cu care se confrunta. Într-o epistolă adresată comunităţii cartagineze, clerul din capitala imperiului mărturiseşte acest lucru: „Noi cunoaştem credinţa Bisericii din Cartagina, cunoaştem rânduiala, cunoaştem smerenia ei“. Chiar şi Sfântul Ciprian laudă muceniciile de care se învredniceau mulţi creştini din aceste părţi ale nordului Africii: „Voi vărsaţi sânge în locul vinului, goliţi cu bucurie paharul muceniciei, puternici fiind întru suportarea pătimirii… Cu adevărat martori ai Evangheliei şi cu adevărat mucenici ai lui Hristos, sprijiniţi pe rădăcinile Lui, întemeiaţi pe piatră cu tărie neclintită, aţi unit învăţătura cu bărbăţia, i-aţi chemat pe ceilalţi la teama de Dumnezeu, aţi făcut pilde martiriile voastre“.
Nu putem însă trece cu vederea existenţa unei societăţi păgâne, duşman prin cuvânt şi faptă al creştinismului. Păgânismul acestor secole primare este caracterizat în primul rând prin sângeroasele persecuţii îndreptate împotriva creştinilor. Ele aveau drept cauză refuzul acestora de a jertfi zeilor, fapt care, în concepţia păgână, atrăgea nenorocirile asupra imperiului: foamete, războaie, maladii cumplite. Ca şi alţi apologeţi, şi Sfântul Părinte a apărat Biserica împotriva acestor acuze, dovedind nerealismul zeităţilor păgâne. Dar a luat atitudine şi în privinţa societăţii imorale romane, plină de tâlhării, crime, lăcomie. La toate acestea se adăugau spectacolele publice. Amintim luptele cu gladiatori şi teatrul, ultimul dintre ele fiind preferat în special pentru piesele în care se promovau incestul şi paricidul. Şi nu trebuie uitat sclavagismul, practicat la scară largă.
Înscăunat ca episcop al Africii Proconsulare, Sfântul Ciprian s-a ocupat de rezolvarea problemelor apărute atât în cadrul Bisericii, cât şi în societatea timpului său. Prima dintre ele a fost reprezentată de disciplină. A reactualizat deciziile unui vechi sinod african, potrivit cărora a interzis impunerea prin testament a sarcinii de curator sau tutore pentru slujitori. A luat măsuri împotriva comportamentului inadecvat al unor fecioare. Se constata uneori că unele dintre ele nu-şi respectau făgăduinţa făcută înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum reiese din Scrisori, Sfântul Ciprian a impus unor astfel de fecioare penitenţă deplină, dându-le poveţe preţioase de comportament creştin. A criticat şi cochetăria lor, care nu făcea decât să le anuleze votul. Fiinţa lor să îmbrăţişeze pe Hristos, spune ierarhul, El le e Singurul Stăpân şi Mire.
A deplâns pe cei căzuţi din credinţă în timpul persecuţiilor, jertfind din propria voinţă idolilor, fără nici un fel de abţinere. Ba mai mult, i-au determinat şi pe copiii lor să jertfească, fiind legaţi mai mult de cele pământeşti decât de cele cereşti. Iar atunci când doreau să reintre în Biserică, ameninţau pe preoţi. Era şi altă categorie, a libellaticilor, care îşi procuraseră certificate că au sacrificat. Erau adeverinţe de abjurare eliberate de autorităţi acelor lapşi care nu sacrificau personal, ci le cumpărau în mod fraudulos, pentru a scăpa de persecuţii. Dar, în opinia Sfântului Părinte, chiar primirea unui astfel de act devine o formă a apostaziei. Ei nu au jertfit propriu-zis, dar şi-au întinat conştiinţa. Vinovaţi erau şi cei care traficau astfel de acte, pe care le numeşte „adeverinţe ticăloase“.
Soluţionarea problemei apostaţilor presupunea, potrivit Sfântului Ciprian, o dezbatere în comun, acţiune ce trebuia să implice întreaga Biserică, atât cea din eparhia sa, cât şi cea din lumea întreagă. „Atât noi, cât şi clericii şi mărturisitorii Cetăţii (Roma) şi, de asemenea, toţi episcopii întruniţi, fie în provincia noastră, fie peste mare, am hotărât odată pentru totdeauna ca nimic să nu se schimbe în privinţa celor căzuţi, decât dacă ne vom reuni cu toţii şi, după ce se vor fi înfăţişat părerile tuturor, vom lua o hotărâre cumpănită, după rânduială şi, în egală măsură, cu milă“, spune el. Argumenta prin aceea că pacea trebuie adusă în întreg Trupul lui Hristos şi mai apoi, individual, celui care trebuia reprimit în Biserică. Acest lucru a căutat să-l împlinească prin Sinodul de la Cartagina din 251.
Astfel, Sinodul african convocat după întoarcerea sa, la sfârşitul prigoanei lui Decius, a restabilit învăţătura privind reprimirea lapşilor. Cei 60 de episcopi participanţi au aprobat tratatul De lapsis al Sfântului Părinte, citit în cadrul întrunirii, care prevedea următoarele: cei căzuţi, care prezentau autorităţilor păgâne un certificat de sacrificare (libellatici), erau primiţi mai uşor în Biserică; celor care sacrificaseră zeilor (sacrificaţi) li se impunea o penitenţă serioasă, fiind primiţi numai cu ocazia altei prigoane, în care trebuia să dovedească tăria credinţei prin mărturisirea lui Hristos, sau pe patul de moarte.
Problema era mult mai amplă, pentru că apostaţii găseau o cale mai uşoară de a fi reprimiţi în Biserică. Ei apelau la acei mărturisitori din timpul persecuţiilor, ce se bucurau de un mare prestigiu, care le dădeau scrisori de împăcare. Erau sprijiniţi şi de adversarii ierarhului cartaginez, schismatici în fruntea cărora se afla diaconul Felicissimus. Lucrarea subliniază primejdia falsei păci prin care era refăcută legătura acestor lapşi cu Biserica, fără pocăinţă şi îndreptare. Este inutilă celor despărţiţi de Evanghelie. „Aud că pentru unii se fac cărticele de dezlegare, astfel încât se spune: «Să primească comuniunea acela cu ai săi»“, zice Sfântul Părinte.
Într-o serie de Scrisori către cler, este evidenţiată lipsa de vigilenţă a unor slujitori, care reprimeau în Biserică pe unii apostaţi. Pe aceştia îi îndeamnă să nu ţină cont de scrisorile de recomandare, ci să facă o cercetare amănunţită a fiecărui caz: „De aceea vă cer ca pe cei pe care voi înşivă îi vedeţi, pe care îi cunoaşteţi, a căror pocăinţă o vedeţi foarte aproape de împlinire să-i desemnaţi cu numele în cărticică şi astfel să îndreptaţi scrisori către noi, chezăşuind pentru credinţa şi purtarea lor“.
Sunt criticaţi mai ales cei care nu numai că-i reprimeau pe unii apostaţi, ci chiar le acordau Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceia să facă pocăinţă şi mărturisire. „Cu potrivită judecată ai mustrat pe bună dreptate şi pe aceştia care, neamintindu-şi de greşelile lor, smulseseră iertarea de la preoţi, în lipsa ta, cu o lăcomie pripită şi prăpăstioasă, dar şi pe aceia care, fără păzirea Evangheliei, dăruiseră cu grăbită uşurinţă Sfânta Domnului şi mărgăritarele“, spune episcopul apusean. Ei încălcau legea Evangheliei şi uitau de judecata lui Dumnezeu, Care va cere fiecare suflet din mâinile lor. Încălcau, de asemenea, rânduiala pe care o cereau martirii şi mărturisitorii. „Aceştia, acolo, împotriva legii Evangheliei şi chiar împotriva cererii voastre vrednice de cinste, înainte de pocăire, înainte de mărturisirea celui mai greu şi grozav păcat, înainte de punerea mâinii de către episcop şi cler întru pocăinţă, cutează să le ofere acelora şi să le dea Euharistia“, spune el. De aceea, îi ameninţă astfel: „Dacă cineva necumpătat şi grăbit, fie dintre preoţii ori diaconii noştri, fie dintre peregrini, va îndrăzni să intre în comuniune cu cei căzuţi, înainte de hotărârea noastră, să fie îndepărtat de la comuniunea cu noi“.
Sunt însă puse în discuţie şi cazurile excepţionale. Dacă unii lapşi aveau recomandări de reprimire în comuniunea Bisericii, dar, din anumite motive, nu mai puteau aştepta venirea episcopului pentru a cerceta împreună cu ceilalţi slujitori, aveau posibilitatea de a merge să-şi mărturisească păcatul şi să primească iertarea. Cei care nu aveau recomandare trebuia să aştepte întrunirea tuturor slujitorilor, iar de nu se putea acest lucru, să-şi dovedească prin martiriu credinţa, în persecuţii.
Apoi, Sfântul Părinte discută problema reprimirii în Biserică a apostaţilor aflaţi în primejdie de moarte. Spune astfel: „Cei care au primit dezlegare de la martiri şi li se poate sprijini trecerea înaintea lui Dumnezeu, de vor fi fost loviţi de vreo nevoinţă ori de primejdia vreunei boli, dacă nu se poate aştepta venirea noastră, să-şi poată face mărturisirea păcatelor la oricare preot aflat de faţă sau chiar la un diacon, de nu se va fi găsit nici un preot şi sfârşitul a început să-l apese, pentru ca, punându-se asupra lor mâna întru pocăinţă, să vină la Domnul cu iertarea“. La fel nici catehumenilor, „dacă unii au fost prinşi în primejdia care ne-a lovit şi au ajuns la sfârşit, să nu le lipsească purtarea voastră de grijă; să nu le fie refuzată mila Domnului celor care imploră harul dumnezeiesc“. Căci Dumnezeu, Cel unul şi cu adevărat bun, milostiv, îndurător, „Se bucură de pocăirea fiilor Săi şi nu ameninţă cu mânie pe cei ce se pocăiesc ori plâng şi se tânguiesc, ci mai degrabă făgăduieşte iertare şi îngăduinţă“.
De altfel, Sfântul Părinte îşi exprimă în dese rânduri nădejdea că mulţi se vor întoarce la credinţă. „Gândindu-ne la bunătatea şi îndurarea Lui, nu trebuie să fim atât de cruzi şi aspri şi neomenoşi în a-i îngriji pe fraţi, ci să suferim cu suferinzii şi să plângem cu cei ce plâng şi, pe cât putem, să-i ridicăm cu ajutorul şi mângâierea dragostei noastre“.
În acelaşi sinod, marele ierarh cartaginez a susţinut unitatea Bisericii soborniceşti, citind tratatul De unitate catholicae Ecclesiae. Potrivit acestuia, în Biserică nu poate fi doar un episcop, ci forma de conducere este adunarea ierarhilor. Astfel, această perioadă a creştinismului este determinantă în ceea ce priveşte colegialitatea episcopală.
Pr. Florin Alexandru Sichim