Altă problemă cu care s-a confruntat ierarhul cartaginez a fost reprezentată de schismele africană şi romană şi erezii, care atacau unitatea Bisericii. A fost ferm în faţa acestora, păstrând poziţia ortodoxă. A excomunicat pe schismaticii africani, în frunte cu preotul Novatus şi apoi diaconul Felicissimus, ameninţând cu aceeaşi pedeapsă şi pe adepţii lor. Toate acestea au fost confirmate şi de Sinodul de la Cartagina din 251. A combătut ca nimeni altul şi schisma lui Novaţian apărută în sânul Bisericii de la Roma, susţinându-l pe episcopul Corneliu. A fost stăruitor, luptând împotriva tuturor acestor tulburări cu răbdare şi tact pentru a păstra pacea în Biserică.
Cuvintele sale sunt aspre la adresa celor rupţi de Trupul lui Hristos: „Apostaţii şi trădătorii ori vrăjmaşii şi potrivnicii, care risipesc Biserica lui Hristos, chiar de vor fi fost ucişi afară pentru numele Lui, nu pot fi primiţi… la iertarea Bisericii, de vreme ce n-au păzit nici Duhul, nici unitatea Bisericii“.
Pe plan social, Sfântul Părinte a acţionat ca un adevărat păstor de suflete. Aceasta s-a văzut în 252-254, în timpul izbucnirii epidemiei de ciumă, care a pustiit Africa şi îndeosebi Cartagina. Cauza apariţiei acestei cumplite boli a fost pusă de păgâni pe seama creştinilor, astfel că împăraţii Gallus şi apoi Valerian au declanşat o nouă persecuţie împotriva creştinilor. În vâltoarea problemelor, Sfântul Ciprian a organizat o uimitoare activitate de asistenţă socială. S-a remarcat prin îndemnurile sale calde la iubire, la milostenie. Deşi molima a fost pusă pe seama creştinilor, care, nejertfind zeilor, au atras mânia acestora, el a scăpat de urmările edictului dat de împăratul Gallus în 252, potrivit căruia trebuia aduse sacrificii pentru îndepărtarea epidemiei.
Primele secole creştine au fost marcate şi de apariţia a numeroase erezii, care nu-şi organizau Biserici independente, ci se „ascundeau“ în Biserica adevărată, în care şi primeau Botezul. Mai târziu însă, şi-au înfiinţat comunităţi separate, în care botezau separat. Astfel, s-a pus problema validităţii Botezului lor la întoarcerea în Biserica lui Hristos şi dacă mai trebuie botezaţi sau nu.
În această privinţă, existau în creştinism, încă din veacul al II-lea, două obiceiuri: Asia Mică şi Răsăritul considerau Botezul ereticilor nevalid, iar Roma şi Apusul recunoşteau validitatea lui. Lucrurile s-au intersectat în Africa. Un sinod desfăşurat în 218-220 la Cartagina, sub conducerea lui Agrippinus, a hotărât că nu este valid Botezul ereticilor. Acelaşi sinod este invocat şi de Sfântul Ciprian în afirmaţiile sale, potrivit cărora, singurul Botez este cel al Bisericii lui Hristos. Alte sinoade, ţinute între 230-235, în Iconiu şi Frigia, la care a participat şi episcopul Firmilian al Cezareei Capadociei, au decis acelaşi lucru.
Disputa baptismală a izbucnit propriu-zis la mijlocul secolului al III-lea, când episcopul Romei, Ştefan, a dorit să impună practica apuseană în această chestiune. S-a lovit însă de un ierarh de neclintit, Sfântul Ciprian. Iar corespondenţa în privinţa Botezului ereticilor a fost bogată. El notează în Scrisorile sale că ereticii şi schismaticii nu au nici o putere să boteze, întrucât ei se află în afara Bisericii. Deci, cei care vin la Biserica-Mamă trebuie neapărat botezaţi. „Ca să poată dobândi iertarea păcatelor şi să fie sfinţiţi şi să devină temple ale lui Dumnezeu după rânduiala dumnezeiască şi adevărul Evangheliei, trebuie fără de greş botezaţi cu Botezul Bisericii toţi cei care vin de la potrivnici şi antihrişti la Biserica lui Hristos“, notează Sfântul Părinte.
Semnalează însă şi prezenţa altui caz, şi anume al celor care au fost o dată botezaţi în Biserică, iar după revenirea de la eretici, trebuie doar să primească punerea mâinilor. În Africa era obiceiul, cel puţin până la Sinodul de la Cartagina (220), de a nu reboteza pe ereticii reveniţi la Biserică, căci ei fuseseră botezaţi în Biserică înainte de a trece la erezie. „Acest lucru îl respectăm chiar şi noi astăzi, încât celor despre care e lucru vădit că au fost botezaţi aici şi, de la noi, au trecut la eretici. Dacă mai apoi, recunoscându-şi păcatul şi depărtându-se de rătăcire, se întorc la adevăr şi la sânul Mamei, este de ajuns să li se pună mâna deasupra întru pocăinţă“, afirmă ierarhul cartaginez.
Un nou sinod convocat de Sfântul Ciprian în 256, la care au participat 71 de episcopi, a dezbătut problema validităţii Botezului ereticilor întorşi în Biserică. S-a păstrat tradiţia Bisericii africane, antiohiene, capadociene şi ciliciene de a nu socoti validă această Taină a ereticilor. Principiul era simplu: Botezul este valabil dacă este săvârşit în numele adevăratului Dumnezeu şi al adevăratului Hristos. Ereticii botezau în numele altui Dumnezeu şi al altui Hristos, deşi foloseau aceeaşi formulă baptismală ca ortodocşii. „Dacă una este Biserica cea iubită de Hristos şi numai ea este curăţită prin baia Lui, în ce fel cel care nu este în Biserică poate fi iubit de Hristos ori spălat şi curăţit în baia Lui?“, întreabă Sfântul Părinte.
Nu există Botez în afara Bisericii şi nu pot exista două Botezuri, unul al creştinilor şi altul al ereticilor. Dar nici nu pot fi comune, întrucât nici Dumnezeu, nici credinţa, nici Biserica nu sunt comune. Sfântul Ciprian subliniază şi alt aspect: ereticii care vin la adevărul Bisericii nu sunt rebotezaţi, ci botezaţi. „Nu sunt rebotezaţi, ci botezaţi de noi cei care, venind dintr-o apă străină şi lumească, trebuie spălaţi şi sfinţiţi cu adevărul apei mântuitoare“, precizează el.
Hotărârea a fost comunicată şi papei Ştefan, care îi reprimea pe eretici fără a-i boteza, ci numai punându-le mâna pe creștet. Este, în fapt, o dovadă a respingerii pretenţiilor la primatul papal de către ierarhul african. Unitatea Bisericii se întemeiază, printre altele, şi pe unitatea episcopatului, unul singur, dar la care participă solidar fiecare ierarh. Acest lucru reiese clar din Scrisorile Sfântului Părinte, unde vedem că hotărârile pentru soluţionarea problemelor doctrinare sau disciplinare apărute erau luate în întruniri. Menţionează acest lucru: „Ţine de smerenia şi învăţătura şi chiar de viaţa noastră a tuturor ca întâistătătorii, adunându-ne împreună cu clerul, chiar în prezenţa mulţimii celor rămaşi statornici, care la rândul lor trebuie să aibă parte de cinstire pentru credinţa şi teama lor, să le putem rândui pe toate, cu temeinicia unei dezbateri comune“.
Ierarhul cartaginez susţine egalitatea tuturor episcopilor, ca urmaşi legitimi ai Sfinţilor Apostoli. Au aceleaşi drepturi, pentru că toţi Sfinţii Apostoli au fost ceea ce a fost şi Petru, participând în mod egal la „onoare şi putere“. De aceea, îi numeşte pe întâistătătorii comunităţilor creştine colegi şi coepiscopi, a căror unitate este menţinută prin legătura dragostei: „Bogat este corpul episcopilor strâns în înţelegere reciprocă prin legătura şi lanţul unităţii, încât, dacă cineva din soborul nostru ar încerca să pricinuiască vreo erezie şi să sfâşie şi să nimicească turma lui Hristos, vin ceilalţi în ajutor“. Dar, în această sferă a episcopatului, fiecare ierarh are autoritatea sa, trebuind să dea socoteală pentru administraţia sa, după cum reiese din cuvintele adresate papei Corneliu: „Păstrându-se legătura unităţii şi păzind în persoană jurământul nedespărţit al Bisericii Universale, fiecare episcop îşi hotărăşte şi-şi conduce lucrarea, având a da socoteală Domnului pentru alegerea sa“.
Unitatea Bisericii Universale se reflectă şi în Sfânta Împărtăşanie, la săvârşirea căreia sunt folosite pâine şi vin, ce devin Trupul şi Sângele lui Hristos. În privinţa acestei Sfinte Taine, în vremea Sfântului Ciprian, unii episcopi africani au introdus o inovaţie, şi anume să săvârşească Euharistia turnând numai apă în potir. Este o abatere de la adevărul Evangheliei, aşa cum el însuşi subliniază: „Fie din necunoaştere, fie din uşurinţă, la sfinţirea Potirului Domnului şi în slujirea poporului, nu fac ceea ce a făcut şi învăţat Iisus Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru, întemeietor şi învăţător al acestei jertfe“. De aceea, precizează că amestecarea vinului cu apă la Sfânta Împărtăşanie semnifică unirea intimă şi reală a creştinilor cu Hristos, toţi fiind încorporaţi în El.
Bibliografie:
Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, Scrisori, traducere din limba latină de Prof. Ion Diaconescu şi Prof. Dr. Ovidiu Pop, Editura Sophia, Bucureşti, 2011
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Botezul ereticilor, în Mitropolia Ardealului, an VI, nr. 4-6/1961
Idem, Scrisori baptismale, prezentare, traducere şi note de Gh. Badea, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LVIII, nr. 1-2/1982, ianuarie-februarie
Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984
Idem, Personalitatea Sfântului Ciprian, în Studii Teologice, seria a II-a, an XI, nr. 5-6/1959, mai-iunie
Voicu, Diacon Magistrand Constantin, Hristologia Părinţilor Apostolici, în Ortodoxia, an XIII, nr. 3/1961, iulie-septembrie
Pr. Florin Alexandru Sichim