La mijlocul sec. II după Hristos, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful ne dă cea mai importantă descriere a Liturghiei din primele trei secole: „În a aşa-zisa zi a soarelui (duminica.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la oraşe sau la sate şi se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile ) sau scrierile profeţilor (Vechiul Testament), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează , întâistătătorul (episcopul sau preotul ) ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înălţăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii ] – şi se aduce pâine şi vin şi apă , iar întâistătătorul înalţă deopotriv rugăciuni şi mulţumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Şi se dă fiecăruia şi se împărtăşeasc din cele ce au fost consfinţite prin euharistie, iar celor care nu sunt de faţă li se trimiteeuharistia acasă , prin diaconi” (în PSB, Vol II, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1980, p. 70).
El relevă un fapt de mare însemnătate, şi anume că Liturghia avea în veacul al doilea aceleaşi trăsături ca şi liturghia apostolică . Sfântul Iustin se referă chiar la tradiţia apostolică , atunci când citeaz Evangheliile (memoriile Apostolilor – cum le zice el), în care Apostolii descriu instituirea Sfintei Euharistii, şi porunca Mântuitorului de a se săvârşi întru pomenirea Lui (cap. LXVI, 3).Mai mult, Sfântul Iustin se refer la Mântuitorul însuşi (cap. LXVII, 7). Pe de altă parte, reiese că în acest timp exista o rânduială a liturghiei, care nu era locală , ci generală sau ecumenicală, cunoscută în toată Biserica. Apologia Sfântului Iustin Martirul este o mărturie despre o uniformitate liturgică în veacul al doilea. Această uniformitate este atestată şi din faptul că, în aceeaşi vreme (anul 155), Sf. Policarp, episcopul Smirnei, coliturghiseşte la Roma cu Papa Anicet (Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Ed. Nemira, Bucuresti, 2001, p. 80).
Trebuie să observăm că pentru săvârşirea liturghiei euharistice, era rezervată o anumită zi a săptămânii: Duminica, pe care apologetul, pentru înţelegerea destinatarilor scrierii sale, o numeşte în conformitate cu vocabularul păgân,ziua Soarelui, după cum sâmbăta o menţionează ca zi a lui Saturn. La Sf. Iustin găsim descrisă atât liturghia baptismală, care se săvârşea cu prilejul botezului şi primirii in sânul comunităţii a noilor credincioşi, cât şi liturghia duminicală, uzuală sau obisnuită. Deşi Sf. Iustin nu ne spune categoric, dar cum arată alte documente liturgice de mai târziu (Constituţiile Apostolice), ca împărtăşirea credincioşilor se făcea exact cum se împărtăşesc azi clericii la liturghie: ei primeau Sf. Trup din mână, de la preoţi, iar Sf. Sânge li se dadea de-a dreptul din potir, de către diconi. Remarcant la Sf. Iustin este rolul diaconului în ritualul împărtăşirii (Ibidem).
Este vrednic de remarcat totuşi că Sfânta Euharistie este prezentată de Sfântul Iustin ca o comemorare nu numai a patimilor, deci a jertfei Domnului, ci şi a învierii Lui (cap. LXVII, 7), fiind pus într-o strâns legătură învierea cu misterul instituit la Cina cea de taină (cap. LXVI, 3). Prin urmare, liturghia euharistică celebra, după concepţia creştină din veacul al doilea, misterul operei mântuirii săvârşit de Domnul nostru Iisus Hristos.
Interesant este faptul că în timpul Sf. Iustin rugăciunea Sfintei Jertfe (anaforaua) era improvizată, adică nu exista un text oficial, stabil, uniform. Improvizaţia aceasta nu trebuie însă înţeleasă ca o libertate absolută . Ea era limitată de anumite idei sau teme. Sf. Iustin nu exprimă conţinutul anaforei decât prin expresia: aduce rugăciuni şi mulţumiri´. Trebuie observat faptul că la Sf. Iustin binecuvântarea are loc printr-o rugăciune de mulţumire. Tot el reduce faptul că pâinea şi vinul devin Trupul si Sângele lui Iisus Întrupat (Pr. Simeon Stoica, Liturghia creştina din secolul al II-lea, p. 84).
Liturghia creştină nu era o masă sau un banchet, că ci elementele euharistiei nu erau socotite simple alimente comune, ci ele ajungeau prin sfinţire Trupul şi Sângele Domnului. Ea era un oficiu public, la care luau parte numai cei botezaţi, iar caracterul social al Liturghiei este subliniat prin participarea poporului la rugăciune. Episcopul – sfinţeşte darurile, el rosteşte rugăciunile, iar poporul numai răspunde.
Pr. Grosu Gabriel