19.11.2010 – Anul 2010 anul omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti

2010 – Anul omagial al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti[1]

Preot Popescu Vasile

Parohia Pocruia, Protopopiatul Târgu-Jiu Nord

Anul 2010 este unul de mare însemnătate atât pentru Biserica creştină, în general, cât şi pentru Biserica Ortodoxă Română în special. În acest an s-au împlinit 1685 de ani de la desfăşurarea primului Sinod Ecumenic, Niceea, 325, şi 125 de ani de recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, aprilie 1885, şi 85 de ani de la ridicarea acesteia la supremul rang de Patriarhie, 1925.

Acest an aniversar nu a putut fi trecut cu vederea de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române. În şedinţa din 13 mai 2009, Consiliului Naţional Bisericesc şi-a însuşit iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a supune examinării şi aprobării Sfântului Sinod proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2010 ca „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”, în contextul aniversării în anul 2010 a 1685 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885). Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din ziua de 18 iunie 2009, a luat în examinare referatul Cancelariei Sfântului Sinod cu privire la propunerea făcută şi a declarat prin preşedintele său, Prea Fericitul Părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, anul 2010 ca „Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”.

Această hotărâre a Sfântului Sinod a fost comunicată şi Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române şi componentelor sale, Cabinetului Patriarhal, Sectorului teologic-educaţional al Administraţiei Patriarhale, precum şi Editurii, Tipografiei şi Atelierelor Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, în scopul aprofundării tuturor aspectelor şi adoptării măsurilor necesare pentru aducerea la îndeplinire la nivelul instituţiilor centrale bisericeşti. [2]În acest sens, Cancelaria Sfântului Sinod a elaborat un program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2010 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat „2010 – Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti”.

În prima parte a anului 2010, Patriarhia Română şi eparhiile din ţară şi străinătate au organizat conferinţe pastoral-misionare, colocvii teologice, dezbateri şi seri duhovniceşti, iar profesori şi specialişti în teologie pastorală, catehetică-omiletică, drept bisericesc şi misionar-ecumenică au realizat studii, comentarii, bibliografii care au tratat istoria Crezului Ortodox (geneza, contextul istoric şi teologic al formulării simbolului Niceo-Constantinopolitan) şi locul Crezului în cultul ortodox (text şi cântare bisericească), în cateheza ortodoxă (inclusiv ora de Religie şi programul Hristos împărtăşit copiilor), în activitatea pastoral-misionară a Bisericii şi în dialogul cu alte Biserici creştine

În a doua parte a anului 2010, va fi abordată tema Autocefaliei româneşti, urmând să fie, de asemenea, organizate conferinţe, simpozioane ştiinţifice, dezbateri şi elaborate studii istorico-teologice cu următoarele subteme: Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate religioasă; consideraţii privind vechimea şi afirmarea autocefaliei româneşti de-a lungul timpului; recunoaşterea autocefaliei (25 aprilie 1885), confirmare a demnităţii şi prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Ortodoxiei universale; Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir – mărturie văzută a autocefaliei bisericeşti; autocefalia în dialogul panortodox.[3]

1. Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate religioasă;

Consideraţii privind vechimea şi afirmarea autocefaliei româneşti de-a lungul timpului.

Cel dintâi lucru care trebuie precizat este însăşi noţiunea autocefaliei, care în sens creştin ortodox se înţelege independenţa administrativ-jurisdicţională a unei unităţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază sinodală, faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul Ortodoxiei ecumenice.[4] Etimologia termenului se găseşte în reunirea cuvintelor din limba greacă , autos- (prin sine) însuşi si kefali – cap[5]. Independenţa trebuie însă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează în mod firesc si ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe surori.

Constituirea autocefaliilor în cadrul Bisericii Ortodoxe, are din punct de vedere dogmatic o justificare desăvârşită, atât prin sinodalitate, cât şi prin succesiunea apostolică, neafectând prin nimic unitatea Bisericii şi încadrându-se deopotrivă şi în organizarea sinodală a Bisericii şi în transmiterea puterii bisericeşti pe calea succesiunii apostolice.[6] Canonul cel mai vechi şi cel mai important despre care am putea spune că reprezintă baza canonică a autocefaliei este canonul 34 apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe acesta drept căpetenie şi nimic mai important să nu facă fără părerea aceluia şi numai pe acelea să le facă fiecare (episcop) câte se referă la eparhia lui şi la ţinuturile de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (protosul) să nu facă ceva fără părerea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va preamări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt”.[7]

Biserici autocefale au existat cu multă vreme înainte de a se folosi cuvântul prin care s-a exprimat poziţia lor de independenţă administrativ-jurisdicţională. Şi nu numai că s-au constituit la un anumit moment în decursul istoriei bisericeşti, determinate de vreo schimbare deosebită în viaţa bisericească, ci ele există chiar din epoca apostolică. Se ştie doar că Sfinţii Apostoli şi-au desfăşurat activitatea în mod independent, în sensul autocefaliei, şi că toate Bisericile întemeiate de către Sfinţii Apostoli se conduceau în chip autocefal.

Istoria autocefaliei Bisericii române începe cu activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei pe meleagurile ţării noastre, mai exact pe teritoriul Sciţiei Minor. Astfel, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, creştinismul s-a aşezat statornic înca din primul veac al erei creştine, adică din secolul I, din epoca apostolică. În secolele următoare s-au constituit eparhii, în special în zona Dunării de Jos. Ele au culminat printr-un moment de organizare a Bisericii din Scitia Minor, ajunsă la nivel de mitropolie, cu arhiepiscopia Tomisului în fruntea acestei organizări şi care avea un anume fel de autonomie în cadrul organizării din întregul Imperiu Roman de Răsărit. În secolul al VI-lea, împăratul Justinian (527-565) a readus stăpânirea bizantină in stânga Dunării, reunind acest teritoriu, şi bisericeşte, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonică a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, pe care o înfiinţase în anul 535. Ajutată de astfel de împrejurări, creştinătatea nord-dunăreană a făcut progrese însemnate. Bazilici şi alte numeroase vestigii paleocreştine descoperite până acum pe aproape întreg cuprinsul ţării noastre confirmă acest lucru.[8]

În secolul al XIV-lea, după formarea statelor feudale romaneşti de la sud si est de Carpaţi – Ţara Românească si Moldova – ca o probă a deplinei lor independenţe politice, s-a păşit si la organizarea lor bisericească. Acesta este un moment semnificativ în istoria afirmării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În anul 1359 a luat fiinţă în Ţara Românească o mitropolie cu sediul la Curtea de Argeş. După recunoaşterea mitropolitului din Ţara Românească de către Patriarhia Constantinopolului, în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiţi tot de Patriarhia Ecumenica, în condiţiile în care noi aveam o Biserică încă tânără, abia organizată în cadrul noului stat. Este de altfel binecunoscut conflictul iscat între Patriarhia ecumenică şi domnii Moldoveni care doreau să aibă un mitropolit autohton în fruntea mitropoliei pe care aveau a o înfiinţa. În situaţia creată în Moldova exista teama că biserica de aici ar urmări o completă „autocefalie” sau „independendenţă” faţă de Patriarhie.[9] Din aceasta dorinta (de a avea mitropoliţi autohtoni) s-a nascut ulterior miscarea pentru dobândirea autocefaliei. Patriarhia Ecumenica a recunoscut, in cele din urma, la începutul secolului al XV-lea, pe ierarhul moldovean Iosif I Musat, ca prim mitropolit, acesta fiind in funcţie mai dinainte de recunoaşterea sa.

În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutaţii care au dus la creşterea importanţei Ţărilor Române pe plan internaţional în cadrul luptei pentru libertate. În împrejurările expansiunii otomane care a dus la însăşi căderea Bizanţului la 1453, Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii, a întregii Europe.

Faptul fundamental al istoriei noastre medievale începând din secolul XIV-lea pana în epoca moderna şi apoi pe întreg parcursul epocii moderne până în ziua de astăzi este continuitatea statului românesc si, o dată cu ea, şi continuitatea vieţii bisericeşti în forme specifice statului, care nu şi-a pierdut niciodată fiinţa şi care a mărturisit în permanenţă, cu consecvenţă şi credincioşie, Ortodoxia. De aceea Biserica noastră a avut mereu o legătură firească cu celelalte Biserici Ortodoxe pe planul dogmatic, al învăţăturii de credinţă. În acest context, în condiţiile in care patriarhatele din Răsăritul ortodox, inclusiv Patriarhia Ecumenica, aveau mari dificultăţi in cadrul stăpânirii otomane, Ortodoxia românească a devenit o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate tarile răsăritene. Această amplă susţinere de către Biserica Românească a întregii Ortodoxii reprezintă expresia însăşi a autocefaliei, căci un asemenea consistent sprijin nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate de exprimare proprie. Avem, în toata aceasta perioadă, expresii elocvente privind faptul ca ierarhii, începând cu mitropoliţii, erau aleşi în ţară si abia apoi aduşi la cunoştinţa Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare. Aceasta este o forma de autocefalie. [10]

Încă înainte de a dobândi autocefalia, Biserica Ortodoxă Română a manifestat mai multe semne care dovedeau pregătirea necesară dobândirii acesteia:

-sprijinul acordat întregii Ortodoxii în faţa atacurilor ce veneau din partea otomanilor, sprijin consistent venit din partea unei Biserici puternice;

-ierarhii, începând cu mitropoliţii, erau aleşi în ţară şi abia apoi aduşi la cunoştinţa Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare;

-momente în care la noi s-au discutat problemele importante privind învăţătura decredinţă ortodoxă. Să ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul de la Iaşi din1642, când a fost studiată Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă,adoptată apoi în întregul Răsărit ortodox;

-mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre candidaţii la scaunul de patriarh ecumenic;

-în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan, aflat în vizită prin părţile noastre, împreună cu alţi ierarhi din ţară au sfinţit, împreună cu mitropolitul Varlaam, Sfântul şi Marele Mir, care este un moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce însemna Biserica din Ţara Moldovei în acea vreme;

-o altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii din Ţările Române este canonizarea de sfinţi. Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana, considerat sfânt încă din perioada Evului Mediu. Ştim apoi de canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, consfinţită la Curtea de Argeş prin aducerea moaştelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515. Lafel s-au petrecut lucrurile cu constituirea tradiţiei legate de canonizarea Sfântului Ioancel Nou de la Suceava, a cărui canonizare s-a consfinţit în părţile noastre.[11]

– în Ţările Române s-au constituit o arhitectură şi o artă sacră cu trăsături specifice care s-au inspirat in primele veacuri medievale din anumite orizonturi culturale, fie din mediul constantinopolitan, fie din cel al Serbiei. Mai târziu au fost si alte influenţe (in timpul domniei lui Vasile Lupu – stilul armeano-georgian sau chiar barocul), toate topite intr-o sinteza specific românească, unde elementul tradiţional prevalează. Formele de exprimare cele mai stralucite ale artei ecleziastice româneşti sunt: stilul stefanian in Moldova, stilul epocii clasice moldoveneşti, unde elementele alogene asimilate sunt de provenienţa gotică, si stilul brâncovenesc in Ţara Românească, unde barocul joaca rolul goticului de înainte. Aici se creează sinteza extraordinară a artei brâncoveneşti, devenită mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, stilul neo-romanesc. Acestea sunt elemente care scot in evidenta personalitatea distincta a Ortodoxiei româneşti, autonomia de care vorbim.

– un alt element care întăreşte ceea ce am spus mai sus este susţinerea, prin cărţile tipărite, a Ortodoxiei de pretutindeni. Noi am avut un tipar cu multe cărţi care nu erau destinate doar uzului intern, ci servea nevoilor credincioşilor din afara tarii noastre, celor de limba slava si greaca. La Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi a funcţionat o tipografie in limba greaca, in special pentru nevoile credincioşilor greci aflaţi sub dominaţie turcească. În Ţara Românească, mitropolitul Antim Ivireanul tipărea cărţi in limba greacă, arabă, georgiană, trimiţând până şi tipografie in Antiohia si Georgia.[12]

Revoluţia cu caracter naţional-social din 1821, care a dus la crearea statului roman modern, a deschis o epoca noua si pentru Biserica Ortodoxă Română.

2. Recunoaşterea autocefaliei (25 aprilie 1885), confirmare a demnităţii şi prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Ortodoxiei Universale

Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre o organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine ştiut faptul că organizarea bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip imperios, şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două mitropolii în cele două ţări,care trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat.

Intrucât teritoriile româneşti erau împărţite în trei state, Bisericile acestora nu au putut cere Patriarhiei Ecumenice autocefalia. După unirea Tarii Româneşti cu Moldova din 1859 s-a creat premiza pentru obţinerea autocefaliei, Bisericii Ortodoxe din noul stat român. Primul pas este făcut prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, din 3 decembrie 1864, care prevedea in primul articol ca „Biserica Ortodoxa Romana este si ramane independenta de orice autoritate bisericească străină, intru tot ce priveşte organizarea si disciplina„.[13] A urmat Constituţia din 13 iulie 1866 si Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor si a episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Română din 1872 care prevedeau autocefalia Bisericii.[14]

După aceea, la 9 mai 1877, România şi-a proclamat independenţa de stat, care a fost recunoscută de Congresul de pace de la Berlin din 1878.

In aceste împrejurări de sporire a prestigiului României şi a neamului românesc, era imperioasă recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, care a fost ceruta Patriarhiei Ecumenice in repetate rânduri şi s-a acordat la 25 aprilie 1885.

Decretul Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea Sinodală, este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească şi care a creat condiţiile ca, în fruntea Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie aşezat un mitropolit primat. Mitropolitul Ţării Româneşti de la Bucureşti a devenit, din acel moment şi până la ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. Este vorba de Nifon, care-şi începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin ordonanţă domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în 1875.[15]

în acest decret era inserată, in articolele 1, următoarea prevedere fundamentală: Biserica Ortodoxa Română este si rămâne independenţa de orice autoritate bisericească străină in ceea ce priveşte organizarea si disciplina. Iar în articolul 3 se stipula că: Sinodul General al Bisericii Romane păstrează unitatea dogmatica a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserica de Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului.

Conţinutul acestui decret organic a fost făcut cunoscut si Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit in februarie 1865, urmând o reacţie destul de dura, acesta fiind un moment tensionat in relaţiile interbisericeşti. Scrisoarea trimisa de Sinodul convocat la Constantinopol era nefavorabila Bisericii noastre. Sinodul Bisericii noastre a discutat aceasta scrisoare la 23 octombrie 1882. Nu s-au mai putut continua demersurile pe aceasta linie, fiindcă la 11 februarie 1866 a avut loc debarcarea domnitorului Alexandru Ion Cuza. Lucrurile au rămas în acel stadiu. Prin aducerea lui Carol de h… şi proclamarea României ca regat. în 10 mai 1881, s-au făcut noi paşi in direcţia dobândirii recunoaşterii autocefaliei

Colaborarea cu patriarhia ecumenică în sensul recunoaşterii autocefaliei Bisericii române a fost reluata in timpul lui Ioachim al III-lea, care si-a început păstorirea in 1878. Odată cu păstorirea lui Ioachim suntem intr-o noua realitate istorica, după Războiul de Independenţă. Dobândirea independenţei de stat atrage după sine independenta bisericeasca In 1882, in ziua de 25 martie, Biserica noastră a săvârşit un act foarte important, si anume sfinţirea Sfântului si Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de încordare a relaţiilor cu Patriarhia Ecumenica, trimiţând scrisoare si mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin care reproşau acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat răspunsuri demne din partea Bisericii noastre.[16]

Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensa de pregătire, de reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare repetata a Patriarhiei Ecumenice. Biserica Ortodoxa Română, cu sprijinul Guvernului României, a continuat activitatea diplomatică printr-un schimb de scrisori cu Patriarhia Ecumenica, desfăşurat la începutul anului 1885. Reprezentant al regelui Carol I, ministrul cultelor si al instrucţiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza, a fost cel care a aparat interesele Bisericii in fata patriarhului Ioachim al IV-lea, fiind mandatat de mitropolitul primat Calinic Miclescu sa solicite ‘recunoaşterea necondiţionată a autocefaliei Bisericii naţionale’. In februarie 1885 a avut loc ‘o adunare secreta la Mitropolia din Bucureşti, la care au luat parte mitropoliţii si episcopii tarii’, in cadrul căreia au fost formulate cererile episcopatului roman către Patriarhie de-a se recunoaşte autocefalia’. Episcopii Melchisedec Ştefănescu al Romanului si Iosif Gheorghian al Dunării de Jos au fost însărcinaţi cu redactarea unei scrisori destinate patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea, din textul căreia urma să reiasă doleanţele ierarhilor români.[17]

În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care sa aibă şi confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficiala de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal si s-au întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoastere a autocefaliei si doua scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu si alta catre primul ministru D. A. Sturza. Cele trei documente exprima, intr-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim in concordanta cu canoanele bisericeşti si cu realităţile istorice. La 1 mai, in plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenica. Au fost traduse aceste documente si, in 6 mai, a fost citit Tomosul[18], iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisa o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate ca, de acum, Biserica Romana este Biserica sora cu cea Ecumenica, iar Sinodul roman este Sinod frate cu cel constantinopolitan, in aceasta comuniune a egalilor. Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă pe care Biserica Ortodoxa Română a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasă istorie, spre un răstimp de peste doua decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a consfinţit definitiv statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Româneşti.

3. Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir – mărturie văzută a autocefaliei bisericeşti

Sfinţirea Sfântului Mir constituie un eveniment deosebit de important în viaţa unei Biserici autocefale. Această importanţă provine atât din faptul că Sfântul Mir este materia indispensabilă pentru săvârşirea Tainei Mirungerii , pentru sfinţirea bisericilor şi a antimiselor, cât şi din faptul că actul sfinţirii lui constituie una din formele prin care o Biserică naţională îşi afirmă autocefalia. De aceea, prin sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir din 25 martie 1885, Biserica Ortodoxă Română şi-a afirmat şi în acest mod autocefalia.

Prin Legea Organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române şi pentru înfiinţarea consistoriului superior bisericesc, promulgată la 14 decembrie 1872, se consacră „proclamarea oficială a autocefaliei din partea autorităţii bisericeşti de la noi. În această situaţie nu mai era necesară decât o recunoaştere formală a ei, adică a unei stări de fapt şi de drept”[19].

În acest context, Biserica Ortodoxă Română nu mai putea accepta situaţia precedentă de a-şi procura Sfântul şi Marele Mir de la Constantinopol. De aceea, la 25 martie 1882, ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu mitropolitul primat Calinic Miclescu, au sfinţit ei înşişi Marele Mir în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti. Acesta a fost un act firesc care decurgea din starea de autocefalie proclamată pe care o avea în fapt la acea dată Biserica Ortodoxă Română, deşi Patriarhia Ecumenică încă nu o recunoscuse oficial.

Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului, într-o scrisoare din 9 ianuarie 1882, arăta Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice că “la facerea Sfântului Mir trebuie luate măsuri foarte serioase şi trebuie oameni foarte competenţi şi experimentaţi, ca să nu se compromită acest act prin neştiinţă şi să devenim ridicoli”. Şi continua, cu o recomandare: “Despre Sfântul Mir nu trebuie a se face nici un zvon public, nici chiar în Sinod a se trata, ci trebuie procedat imediat la faptă, ca la un drept incontestabil al Bisericii noastre. El trebuie a se efectua în săptămâna patimilor din anul acesta căci, după uzul Bisericii, numai atunci se săvârşeşte”.

Sfinţirea Marelui Mir, la 25 martie 1882, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, a iscat o nouă tensiune din partea Patriarhiei Ecumenice. Conform sumarului şedinţei sinodale din 28 mai 1882, Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, “aminteşte Sfântului Sinod de marele act săvârşit în Biserica noastră în ziua de 25 martie anul curent, adică sfinţirea Sfântului Mir. Atunci, zice I.P.S. Sa (Iosif Naniescu, n.r.), nefiind Sfântul Sinod convocat în sesiune specială, nu s-a putut forma un act oficial în această privinţă, deşi la sfinţire au coliturghisit mai toţi membrii Sfântului Sinod, în număr de 14. Dar ceea ce nu s-a putut face atunci, să se facă acum spre a se vedea că întreaga Biserică Românească a participat la acest mare act. Această propunere, primindu-se în unanimitate de membri, Sfântul Sinod ia act şi exprimă deplinele sale mulţumiri, mai întâi IPS Mitropolitului Primat, care a luat iniţiativa întru aceasta şi apoi Domnului Ministru al Cultelor V.A. Ureche şi întregului guvern al Majestăţii Sale Regelui, care au dat tot concursul material pentru realizarea actului.”[20]

Într-o scrisoare datată 10 iulie 1882, Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea adresează o scrisoare plină de mustrări Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Totodată, în “epistola patriarhicească şi sinodicească”, nu se adresa Mitropolitului Primat al României şi Preşedinte al Sfântului Sinod, cum era titulatura oficială, ci “Mitropolitului Ungrovlahiei şi tuturor celorlalţi ierarhi din de Dumnezeu păzita Românie”. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, în deschiderea sesiunii de toamnă a Sfântului Sinod, la 15 octombrie 1882, a adus la cunoştinţă sinodalilor textul epistolei Patriarhului Ecumenic. Sfântul Sinod a aprobat alcătuirea unei comisii conduse de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, care să pregătească un răspuns potrivit adresat Patriarhiei Ecumenice. Redactarea i-a revenit Episcopului Romanului, Melchisedec Ştefănescu, care urma să pregătească un raport argumentat teologic, canonic şi istoric, prin care să fie demontate acuzaţiile venite de la Constantinopol.

Episcopul Melchisedec Ştefănescu întocmeşte răspunsul, care a fost întemeiat pe următoarele considerente: a arătat că învăţătura creştină a pătruns pe teritoriul ţării noastre înainte de a exista Constantinopolul, a menţionat ajutoarele acordate de români de-a lungul istoriei şi atitudinea Patriarhiei Ecumenice faţă de Biserica noastră, în lupta de afirmare şi de renaştere naţională. Melchisedec Ştefănescu îşi închide răspunsul susţinând că: „Biserica noastră nu mai crede că Sfântul Duh trebuie să se pogoare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi, ci trebuie să-L căutăm şi să-L cerem de sus de la Părintele luminilor şi dătătorul a tot darul desăvârşit“.[21] Acest răspuns a deschis calea spre recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

De atunci până în prezent, Biserica Ortodoxă Română a sfinţit Sfântul şi Marele Mir de 21 de ori.

BIBLIOGRAFIE

Cărţi şi articole

Corduneanu, Ionuț Gabriel , „Autocefalie, ecumenicitate şi naţionalitate în art. 2 al Statutului pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române„, în Studii teologice, 1/2006,
Cotan, Preot Doctor Claudiu ,Ortodoxia și mișcările de emancipare națională, Editura Bizantină, București, 2004,
Milas, Nicodim. Canoanele Bisericii Ortodoxe, traducere în limba română de Nicolae Popovivi şi Uroş Kovincici, vol. I, partea a II-a, Arad, 1931,
Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, II şi III Bucureşti, 1980, p. 177
Păcurariu, Pr. Prof. Mircea, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei” Bisericii Ortodoxe Române, în vol. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, 1885-1985”, Bucureşti, 1987,
6. Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre autocefalie, în Ortodoxia VIII (1956), nr. 3,
7. Stan, Pr. Prof. Liviu, Relaţiile dintre Biserică şi Stat, în Ortodoxia (1952), nr. 3-4,
8. Şerbănescu, Pr. Prof. Florin, Drumul Bisericii Ortodoxe Româneşti până la autocefalie, http://www.basilica.ro/
Buşagă, Ioan, în „Ziarul Lumina“/15 februarie 2010

Site-uri

[1] Prezentul referat a fost susținut în cadrul Conferinței Preoțești din cadrul Protoieriei Târgu Jiu Nord, în data de 10 noiembrie 2010.

[2] http://www.patriarhia.ro/ro/documente/comunicat_52

[3] Revista B.O.R., Buletin Oficial al Bisericii Ortodoxe Române, http://www.revistabor.ro

[4] Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autocefalie, în Ortodoxia VIII (1956), nr. 3, p. 374

[5] Ibidem

[6] Idem, Relaţiile dintre Biserică şi Stat, în Ortodoxia (1952), nr. 3-4, p. 385

[7] Nicodim Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe, traducere în limba română de Nicolae Popovivi şi Uroş Kovincici, vol. I, partea a II-a, Arad, 1931, p. 407

[8] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 177

[9] Ibidem , p. 279

[10] Pr. Prof. Florin Şerbănescu, Drumul Bisericii Ortodoxe Româneşti până la autocefalie, http://www.basilica.ro/

[11] http://www.scribd.com/doc/29974914/Autocefalia-Bisericii-Ortodoxe-Romane

[12] Pr. Prof. Florin Şerbănescu, op. cit.

[13] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit., vol. III, p. 111-114

[14] Ibidem, p. 127

[15] Ibidem, p. 132

[16] Pr. Prof. Florin Şerbănescu, op. cit.

[17] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit., vol. III, p. 138

[18] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane: “(…) Aşadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă Noi, al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România săfie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul SăuSinod, având ca Preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României,cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pecapul Bisericei Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu-Omul, carele estesingura temelie şi piatra cea din capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor.”

[19] Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei” Bisericii Ortodoxe Române,

în vol. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, 1885-1985”, Bucureşti, 1987, p. 149-150.

[20] Ibidem

[21] Ioan Buşagă, „Ziarul Lumina“/15 februarie 2010

Category: Teologie si Viata