Eshatologia, ca temă specială a învățăturii Bisericii Răsăritene Ortodoxe, „constituie o parte esențială din conținutul total al adevărurilor de credință, din tezaurul Revelației” (1). În cadrul învățăturii noastre, Eshatologia nu poate reprezenta doar un simplu capitol de dogmatică și acela așezat la sfârșitul tratatului, ci întreaga teologie ortodoxă trebuie așezată într-un tipar eshatologic. „Nu numai în epilog, ci de la început până la sfârșit, creștinismul este eshatologic, este speranță, anticipare, progres și, de aceea, el revoluționează și transformă prezentul. […] În realitate, eshatologia nu poate fi numai o parte a doctrinei creștine. Dimpotrivă, perspectiva eshatologică este o caracteristică a întregii propovăduiri creștine, a fiecărei existențe creștine și a întregii Biserici” (2).
Pornind cu această perspectivă, Eshatologia ortodoxă reprezintă învățătura teologică despre ultimele lucruri, momentul ultim al creației, parte finală ,,nu în sensul că după ea urmează sfârșitul total al existenței, ci în sensul că această etapă finală durează veșnic” (3), constând în participarea întregii creații la veșnicia lui Dumnezeu. Astfel, Ortodoxia împărtășește credința că lumea creată, văzută și nevăzută, are trei etape și anume: prima etapă este considerată a fi timpul scurs între Facere – momentul creării lumii-, și Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pământ; a doua etapă este cea dintre venirea Fiului lui Dumnezeu și sfârșitul chipului lumii actuale; iar cea de-a treia etapă și ultima este cea dintre sfârșitul formei actuale a lumii și ce urmează după acest sfârșit (4).
În mod simplificat, Eshatologia ortodoxă trebuie înțeleasă ca acea parte a învățăturii creștine care se ocupă cu starea ultimă și definitivă a creației. Din punct de vedere etimologic, cuvântul eshatologie provine din limba greacă – εσχατολογια -, cuvânt compus din εσχατον (ultimul) și λογος (cuvânt), adică învățătura despre evenimentele ce vor avea loc la sfârșitul istoriei (5).
Creștinismul răsăritean impune o doctrină eshatologică completă, întrucât pentru creștini „planul eshatologic, sau viața eternă de după moarte, nu e însă numai ceva viitor; ea a început prin și în Hristos care a înviat ca om din morți. Iar întrucât Hristos rămâne cu cei credincioși într-o legătură intimă sau chiar în ei, viața eternă a început și pentru ei ca arvună” (6). Această întâlnire cu Hristos nu rămâne doar ca o credință eshatologică viitoare, ci presupune credința unei reale prezențe a lui Hristos în noi, în mod nedeplin încă de pe pământ și în mod desăvârșit în veșnicie. Dar cu toate acestea, Ortodoxia a dat mereu dovadă de bun simț spiritual, neîncercând să pătrundă acolo unde Revelația a pus limite. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin afirma că „Dumnezeu, cunoscând toate și îngrijându-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaștem numai ce este de folos și a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pentru acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veșnice și nedepășind dumnezeiasca predanie” (7). Pornind de la aceste gânduri smerite, vom încerca să sintetizăm, într-un mod ortodox, învățătura despre învierea tuturor la marea și înfricoșătoarea judecată a Dreptului Judecător, Hristos Domnul.
Învierea celor adormiți este unul dintre adevărurile fundamentale ale învățăturii creștine. Temeiul credinței și al învățăturii despre învierea celor adormiți îl aflăm în Sfânta Scriptură, în mod special în prima epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (capitolul al XV-lea (8)): „căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia, dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (I Corinteni 15, 22-23). După Înălțarea la cer cu Trup a Mântuitorului, Biserica Sa așteaptă „învierea morților și viața veacului ce va să fie” (9).
Prin înviere trebuie să înțelegem revenirea la viața a trupului unui om, după ce acesta a murit cu adevărat. Sfânta Scriptură înțelege prin înviere readucerea trupului la viață și unirea din nou cu sufletul, iar această înviere se referă numai la trup deoarece sufletul este înzestrat de Dumnezeu cu nemurirea, astfel încât acesta continuă viața și după despărțirea de trupul stricăcios și muritor. În alte cuvine, dacă acestea se întâmplă după ce trupul celui mort a putrezit, „prin înviere se înțelege reconstituirea trupului din elementele care l-au compus și revenirea la viață prin unirea din nou cu sufletul său. Așadar, prin înviere se reconstituie persoana umană, spre a forma aceeași unitate în care a trăit pe pământ” (10).
În concepția noastră, moartea fizică a trupului și chiar sfârșitul chipului actual al lumii văzute, se datorează păcatului adamic și a păcatelor ulterioare, însă, prin răscumpărarea și recapitularea întregii creații în persoana lui Hristos, de acum ele au rostul de a le curăța de îngroșările păcatului, pentru a fi readuse din nou la strălucirea cea dintâi. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur considera că „un om care vrea să zidească o casă stricată și veche, scoate mai întâi afară pe cei ce locuiesc în ea și numai așa dărâmă casa și apoi o clădește din nou mai frumoasă. Pe cei scoși afară nu-i întristează dărâmarea casei, dimpotrivă, chiar îi bucură mai mult; că nu se uită la dărâmătura care se vede, ci au în minte viitoarea clădire care nu se vede. Vrând și Dumnezeu să facă tot așa, dărâmă trupul nostru, după ce mai întâi e scos afară, ca dintr-o casă, sufletul care locuia în el, ca, zidind casa noastră mai strălucitoare, să aducă iarăși în ea sufletul nostru cu mai multă strălucire. Să nu ne uităm dar la dărâmătura trupului, ci la viitoarea lui strălucire” (11).
Așadar, învierea morților sau a celor adormiți este revenirea la viață a tuturor oamenilor care au trăit și au murit de la Adam până la cea de-a doua venire a lui Hristos. Această înviere va avea un caracter universal, înviind toți oamenii, atât drepții cât și păcătoșii, „având nădejde în Dumnezeu, pe care și aceștia înșiși o așteaptă, că va să fie învierea morților: și a drepților, și a păcătoșilor” (Faptele Apostolilor 24, 15).
Credința în învierea morților reprezintă speranța plină de nădejde care străbate întreaga revelație dumnezeiască. Nici iudaismul târziu nu era lipsit de această credință, căci învierea morților a fost vestită de prooroci ca Isaia (26, 19), Daniel (12, 2-3) și mai cu seamă de Iezechiel (37, 1-14). În acest sens, Mântuitorul Însuși a spus „nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29), iar Apostolul Pavel Îl numește pe Hristos „întâiul născut din morți” (Coloseni1, 18) și „începătură a învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20).
Considerăm că este necesar să precizăm că rațiunea învierii trupului se află în mila lui Dumnezeu de a răsplăti pe cei virtuoși în întreaga lor complexitate psiho-somatică, adică omul întreg, suflet și trup. Dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți și fapte bune, numai el ar fi vrednic de cunună, dar fiindcă nu a făcut aceasta fără trup, în chip drept amândouă părțile vor avea parte de răsplată, însă tot ca un singur întreg. Origen se întreba retoric în privința acestei probleme zicând că „nu-i oare absurd a afirma, că acel trup care a suferit răni pentru Hristos și care, împreună cu sufletul, a suferit munci grele în vreme de persecuții: închisoare în temniță, legături în lanțuri, ardere în foc, tăiere cu fierul, sfâșiere și mâncare de către fiare, răstignire pe cruce, cum și alte felurite munci, nu-i absurd ca, pentru astfel de fapte, trupul să fie lipsit de răsplată? Își poate închipui cineva, ca numai sufletul să fie răsplătit, când el poartă greutățile și îndură suferințele vieții împreună cu trupul? Când sufletul va intra în slavă, pentru ce trupul, cu care a luptat împreună în această viață, să fie lăsat la o parte, de vreme ce, când sufletul cu înclinările rele, ca de exemplu în tendința sa de a păstra fecioria perpetuă, dacă greutatea n-a căzut mai mult asupra trupului, nici într-un caz n-a căzut mai puțin decât asupra sufletului” (12). Însă, referitor la cum anume se va întâmpla reunirea elementelor descompuse a trupurilor, Sf. Ioan Damaschin consideră că „nu este neputincios Cel care la început a făcut trupul din țărâna pământului, care s-a descompus și s-a întors iarăși în pământul din care a fost luat, nu este neputincios să-l învieze din nou, potrivit hotărârii Creatorului” (13).
Potrivit exegezei ortodoxe, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel „iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba” (I Corinteni 15, 51-52), trebuie să credem că la venirea Mântuitorului se vor afla și oameni care încă nu au trecut prin moartea fizică. Astfel, pentru ca aceștia să participe și ei la noua realitate existențială instaurată prin prezența lui Hristos, toți cei vii se vor schimba, se vor înnoi, trupurile lor devenind nestricăcioase. Biserica mărturisește acest lucru în Simbolul de Credință atunci când spune că Hristos va să vină iarăși cu slavă ca să judece vii și morții. Cei vii sunt cei care la acel moment vor fi în viață și nu vor fi gustat moartea trupească. Cauza acestor transformări este, cum am mai spus, prezența îndumnezeitoare a lui Hristos și „prin aceasta, zidirea întreagă devine pnevmatică, incoruptibilă, îndumnezeită, transparentă” (14).
Felul în care va ființa trupul înviat rămâne o taină pentru mintea omenească, însă putem presupune că el se va asemăna cu cel al lui Hristos înviat, căci El înviind cu trupul nostru omenesc, ne dă tăria să credem că trupul nostru înviat va fi asemenea cu Trupul Lui. Vedem astfel că Trupul lui Hristos după Înviere transcende legile materiei, trecând prin porțile încuiate. În acest sens, Sf. Apostol Pavel ne spune: „Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Și supune Sieși toate” (Filipeni 3, 21). În aceste condiții, Învierea lui Hristos este „o pârgă nu numai pentru că precede învierea tuturor credincioșilor, ci mai ales pentru că ea constituie modelul și cauza” (15). „Trupurile înviate vor fi trupuri spirituale sau duhovnicești. Aceasta înseamnă că fără a-și pierde substanța sau forma de viață pământească, ele nu vor avea nevoie de hrană (16), îmbrăcăminte, de reproducere (17), materia lor fiind plină de Duh (18), fiind supuse sufletului întru toate. Cu o asemenea însușire, ele vor fi demne de a vedea fața lui Dumnezeu și de a trăi în comuniune cu El, cu îngerii, cu sfinții și cu drepții” (19).
Sf. Apostol Pavel, vorbind despre învierea morților, spune că „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-44), dar îi are în vedere pe cei ce au viețuit și au murit întru Hristos. În ceea ce îi privește pe păcătoși, toți vor învia prin unitatea naturii lor umane cu a lui Hristos. „Chiar și păcătoșii învie în baza unității de natură cu Hristos, ca să poată contempla veșnic putința ce au avut-o de a se mântui, dar pe care nu au folosit-o datorită libertății lor care a refuzat comuniunea a cărei bază li s-a dat” (20). Trupurile înviate ale păcătoșilor vor avea numai însușirea nemuririi sau a nestricăciunii, ca să poată răbda chinurile în veșnicie. Evident că celelalte însușiri nu le vor avea, din nefericire. Altfel spus, în cazul celor păcătoși, cum remarca Pr. Stăniloae, aceștia vor învia nu pentru a primi răsplata pentru modul lor de viață păcătos, ci, invers, ei vor primi răsplata pentru viața lor trăită în păcat, iar de înviere vor avea parte în mod automat tocmai în virtutea Învierii lui Hristos, prin care toți am devenit purtători ai vieții veșnice, fie și ea o veșnicie trăită în nefericire.
În concluzie, putem spune că toți oamenii vor învia deodată (cf. Faptele Apostolilor 24, 15), „însă nu toți au să și învieze cu slavă, ci păcătoșii au să-L aștepte pe Judecătorul rămânând jos pe pământ, iar Sfinții și Drepții, după ce se vor scula întru slavă, au să se răpească de nori la înălțime în aer, ca să-l întâmpine pe Domnul venind din cer să judece lumea” (21).
Note:
- Magistrand Gheorghe Drăgulin, „Revelație și eshatologie”, în Studii Teologice 1 (1959), p. 48.
- J. Moltmann, Theology of Hope, apud Prof. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creației, ediția a II-a revizuită, Ed. ASAB, București, 2007, p. 239.
- Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediția a IV-a, Ed. IBMBOR, București, 2010, p. 221.
- Conf. Dr. Gheorghe Anghelescu, „Câteva considerații despre eshatologie și viața fără de moarte a sufletului”, în Ortodoxia 1-2 (2002), p. 78.
- Pentru mai multe detalii, a se vedea: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 1981, pp. 157-158.
- Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 222.
- Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă veche și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 16.
- „Capitolul 15 din epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel poate fi considerat tratatul cel mai amplu și organic, din punct de vedere literar și teologic, despre învierea morților din tot Noul Testament” Pr. Prof. Constantin Preda, „Problema învierii morților (I Corinteni 15, 1-58)”, în Studii Teologice 1 (2011), p. 82.
- Cf. Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan.
10. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică. Manual pentru seminariile teologice, ediția a VI-a, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 349.
11. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr, traducere din limba greacă și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 112.
12. Origen, Tratatul despre înviere către Pamfil, apud Mitrop. Irineu Mihălcescu, „Învierea morților”, în Biserica Ortodoxă Română 3-4 (1940), p. 121. Tot în această direcție, Tertulian ne spune: „omul întreg este alcătuit prin punerea laolaltă a celor două elemente, și de aceea înaintea Judecății vor sta și unul și celălalt, căci făptura trebuie judecată în întregimea ei, pentru că neîndoielnic nu poate trăi altfel decât întreagă. Așadar, așa cum a trăit omul, așa va fi judecat, pentru că se judecă felul viețuirii sale. Și pentru că însăși viața este adusă înaintea judecății, ea trebuie cercetată cât privește ambele elemente datorită cărora s-a depănat ca viață” Despre Înviere, apud Jean-Claude Larchet, Tradiția Ortodoxă despre viața de după moarte, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p. 302.
13. Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 246; „Newton a fost întrebat odată, de unii ca aceștia, ce crede despre învierea morților și cum se vor aduna într-un nou trup, elementele împrăștiate în pământ. Fără a răspunde ceva, a luat o mână de pilituri de fier, pe care le-a amestecat cu cenușă și nisip și apoi le-a spus: „Cine este în stare să aleagă firele de fier din acest amestec?” Neprimind niciun răspuns de la nimeni, a luat un magnet, pe care l-a apropiat de acel amestec și îndată toate firele de fier s-au prins de magnet. Apoi Newton a spus: „Cel ce a dat putere magnetică acestui fier fără de viață, nu va avea oare și mai mare putere să adune trupurile morților și să le învie?” Pr. Constantin P. Beldie, „Newton despre învierea morților”, în Biserica Ortodoxă 5 (1932), p. 396.
14. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 409.
15. Pr. Prof. Constantin Preda, art. cit., p. 68.
16. Dacă Mântuitorul Hristos a mâncat în fața Apostolilor (cf. Luca 24, 39-43), El nu a făcut aceasta pentru că avea nevoie să mănânce, ci pentru a le demonstra acelora realitatea Învierii Sale în trup real.
17. „Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” Matei 22, 30.
18. Este important să se înțeleagă că trupurile înviate vor avea și un conținut material, care să aibă o legătură cu trupul avut în timpul existenței pământești, însă acest nou trup va fi spiritualizat, pnevmatic.
19. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgran, op. cit., p. 351.
20. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 448-449.
21. Arhiepiscopul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni și Coloseni a slăvitului și prea-lăudatului Apostol Pavel, ediția a II-a revizuită, îngrijitor de ediție Florin Stuparu, Ed. Sophia, București, 2006, p. 276.
Drd. Doru Marcu,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova