Sfinta Scriptură ne spune că Dumnezeu este iubire…căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică(1Ioan 4,8; Ioan 3,16). Pavel Apostolul zice: dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată(1 Corinteni 13, 4-8).
Părintele Dumitru Stăniloae spune că Treimea este structura supremei iubiri.
Din iubire l-a creat Dumnezeu şi tot din iubire îi poartă grijă omului. Iubirea Persoanelor Treimii Atotsfinte produce pronia dumnezeiască, care este purtarea de grijă pe care Ele o manifestă în mod continuu faţă de creaţie şi în mod personal faţă de persoana umană, căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem(Fapte 17,28).
Cartea Facerea ne prezintă manifestarea în acte pline de dragoste părintească iubirea Creatorului: Persoanele Sfintei Treimi stau la sfat şi hotărăsc cum să-l creeze pe om. Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră(1,26). Îl creează pe om pentru că doreşte să împărtăşească şi altor fiinţe raţionale(şi îngerii sunt fiinţe raţionale, dar fără de trupuri) bunătăţile dragostei dumnezeieşti. Creatorul îl plăsmuieşte pe om cu mâinile Sale şi-i dă în stăpânire toate bogăţiile pământului şi ale apelor. Dumnezeu nu rămâne indiferent la frământările şi bucuriile omului în Rai. Este cu el tot timpul, vorbeşte cu omul faţă către faţă şi, mai ales, observă o frământare ontologică a persoanei umane: dorul după comuniunea personală. Deşi avea toate cele necesare vieţuirii, omul era singur. Această singurătate a omului este împlinită prin crearea femeii, acel ajutor pe potriva lui. Toate aceste acţiuni arată dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de persoana umană.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu milostiv, plin de milă pentru că este iubire desăvârşită şi iubitor de oameni. Un Părinte al Bisericii spune că de fiecare dată când păcătuim, Dumnezeu scrie într-o carte păcatele, dar tot El le şterge cu mila Lui atunci când cerem cu nădejde ajutorul Său. Este milostiv pentru că este Bun şi Atotputernic.
Dumnezeul nostru este răbdător pentru că nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu(Iezechiel 18,32). Rabdă răutatea şi egoismul nostru pentru că ne iubeşte. Nu rămâne indiferent la starea păcătoasă în care cădem, ci ne dă tot timpul dovezi de nemăsurată dragoste pentru a ne dori ieşirea din această stare pierzătoare, muritoare.
Dumnezeul nostru îndură şi suferă împreună cu noi urmările neputinţelor noastre şi ale egoismului. Îndură toate pentru că este iubire. Dă timp de pocăinţă pentru om deoarece omul este o persoană specială pentru Dumnezeu. El Însuşi i-a dăruit o suflare divină ce îl ţine pe om în viaţă. De la El primim puterea de a trăi şi tot El este Cel Care ne susţine în căderi şi ne întăreşte în tot lucrul bun.
Biserica noastră ne învaţă că Dumnezeu este pentru noi un Tată iubitor, iar noi, fii iubiţi ai Lui. Psalmistul David arată în Psalmul 103 grijă paternă a lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de creaţie. Sf.Ioan Gură de Aur spune: Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea, dar, după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare, ele se duc, se scurg şi pier.
Dumnezeu ca iubire lucrează totdeauna cu iubire. Certarea sau mustrarea dumnezeiască izvorăşte din dragostea lui Dumnezeu. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte(Evrei 12,6). Psalmistul ne spune că Dumnezeu ceartă spre îndreptare: certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat(Psalmul 117,18). Îl ceartă pe cel drept şi îngăduie diavolului să-l ispitească pentru a-l întări în credinţă şi a-i păstra nădejdea în pronia divină. Îl mustră pe cel îndărătnic pentru a-l conştientiza şi pentru a-l face responsabil. Îl ceartă cu mustrare aspră pe cel învechit în rele pentru că vrea mântuirea lui, vrea întoarcerea lui de la moartea adusă de păcat, la viaţă, care izvorăşte din şederea în prejma lui Dumnezeu şi unirea cu El.
Păstrarea creaţiei sau conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile şi fiinţele sunt păstrate în forma lor originară. Prin lucrarea Sa de conservare, Dumnezeu păstrează identitatea neschimbată a fiecărui lucru, a fiecărei specii sau a fiecărui regn. Sfânta Scriptură zice: căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem(Fapte 17,28).
Omul nu poate trăi în afara relaţiei cu natura. Dumnezeu ne cere un anumit respect faţă de lucruri şi o anumită cumpătare în raporturile noastre cu ele.
Providenţa conservatoare ajută forţele binelui să se menţină şi să păstreze şi omenirea în aceleaşi forme, dar şi să îngrădească şi să contracareze formele noi de acţiune ale răului. După căderea în păcat, progresul în bine se face într-o luptă cu răul.
Lucrarea Treimii Celei preabune în creaţie este privită din trei puncte de vedere: crearea lumii, providenţa divină şi Întruparea Fiului(răscumpărarea omului şi resturarea creaţiei). Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa este lucrarea dumnezeiască prin care se acordă întregii creaţii, ca şi fiecărei creaturi în parte, ajutorul divin.
Hristos a spus: Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele (Matei 6,31-32)…Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez(Ioan 5,17).
Providenţa implică lucrarea Persoanelor Sfintei Treimi în creaţie. Dumnezeu lucrează în acte sau evenimente sau prin mijlocirea persoanelor.
Guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care creaţia este condusă spre desăvârşirea ei. Cerul nou şi pământul nou. Aceasta este finalitatea creaţiei. Sf.Efrem Sirul spune că lucrurile omeneşti rămân de nimic dacă nu se îndreaptă căre Dumnezeu.
Creaţia înaintează în Hristos, către sfârşitul veacurilor, fiindcă Hristos Se află la începutul creaţiei ca Logos creator…numai ducând-o la desăvârşire, prin înaintarea ei către sfârşit, Dumnezeu împlineşte planul creaţiei lumii şi îndumnezeirea lor prin Iisus Hristos.
Sf.Ioan Gură de Aur spune: pronia divină este un mare semn de putere, fiindcă ţine în existenţă ceea ce tinde spre inexistenţă şi dispersiune.
Omul simte nevoia privirii unui model. Dar îşi doreşte ca acel model să fie posibil de urmat, dar în acelaşi timp inegalabil. Nevoia aceasta izvorăşte din imperfecţiunea noastră. Dumnezeu Care este desăvârşit nu are nevoie de un model. El Însuşi Se oferă ca model pentru om: fiţi sfânt, pentru că Eu sunt sfânt(Levitic 11,45). Cu ajutorul lui Dumnezeu, omul participă la sfinţenia lui Dumnezeu şi se sfinţeşte. Mântuitorul spune: fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este(Matei 5,48). Iisus Hristos ne cere să fim desăvârşiţi arătându-ne Modelul. Dar ne şi ajută să atingem această desăvârşire, căci fără ajutorul Lui nu putem face nimic(Ioan 15,5).
Neputinţa omului este împlinită de harul dumnezeiesc, acea energie necreată care sfinţeşte pe om. Acest har pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte.
Sf.Grigorie de Nyssa descrie foarte frumos neputinţa omului şi lucrarea iubitoare şi salvatoare a lui Dumnezeu: dintr-o rea intenţie, un vas de lut a fost umplut cu plumb topit; plumbul topit s-a întărit şi a rămas în vas, cu neputinţă de a fi scos. Apoi, se presupune că Stăpânul vasului îşi cere vasul înapoi, dar pentru că el are ştiinţa olăritului, sparge vasul de lut împreună cu plumbul, ca apoi să refacă iarăşi vasul, după forma de mai înainte golit de material cu care a fost umplut.
Sfânta Scriptură spune: iată, toate le fac noi(Apocalipsa 21,5). Aceasta este perspectiva finală ce ne-o deschide Dumnezeu. Dar oamenii trebuie să devină noi de pe acum. Putem face aceasta dacă vor rămâne într-o continuă mişcare spre El. A umbla întru înnoirea vieţii sau în înnoirea duhului înseamnă afi deschis mereu noului, căci duhul e mereu viu, adică nu rămâne în aceleaşi. Noul este depăşirea continuă de sine, înaintarea dincolo de sine. În faţa acestui nou creştinul rămâne într-o permanentă uimire mântuitoare, şi zice: Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.
Bibliografie:
- Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1975.
- BĂLAN, Arhimandit Ioanichie, Călăuză ortodoxă în Biserică, vol. I, Ed.Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, 2001, pp.61-63.
- POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 182-185, 412, 415.
- STĂNILOAE, Preotul Profesor Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, ED. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 511-520.
- IDEM., Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.