Marele scriitor alexandrin Origen, reprezentant marcant al interpretării scripturistice alegorice, a oferit creştinătăţii un adevărat tezaur exegetic biblic, a cărui valoare se impune prin diversitatea învăţăturilor pe care le-a cultivat. În acest context se înscrie şi tâlcuirea sa asupra referatului biblic al creaţiei, din care vom evidenţia câteva idei.
Plecând de la primele cuvinte ale Sfintei Scripturi, pe care le traduce „întru început“ (Facere I, 1), Origen identifică principiul creator, pe Mântuitorul Iisus Hristos. Înţelegerea acestei sintagme se realizează în lumina celor rostite de Sfântul Evanghelist Ioan, care zice: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut“ (Ioan I, 3).
Pământul era neorânduit şi se afla în întuneric. „Abisul“, deasupra căruia se purta Duhul lui Dumnezeu (Facere I, 2), este văzut drept locul în care se vor afla diavolii, după cum se vede din relatarea Sfântului Evanghelist Luca: „Şi Îl rugau demonii să nu poruncească ca ei să meargă în abis“ (Luca VIII, 31). Astfel că Dumnezeu creează lumina, pe care o desparte de întuneric (Facere I, 3-5), dând fiecăreia numirea potrivită. Aceasta este, în interpretarea duhovnicească a marelui alegorist alexandrin, „ziua una“, nu „ziua întâi“, întrucât timpul nu exista mai înainte. El începe să fie contorizat cu ziua a doua.
Crearea „tăriei“ din ziua a doua este pusă în paralelă cu „cerul“ consemnat în primul verset scripturistic. De altfel, această paralelă „duh-corp“ o întâlnim pe tot parcursul tâlcuirii origeniste asupra referatului biblic al creaţiei. Cerul reprezintă astfel, în cugetarea sa, lumea spirituală, „substanţa duhovnicească, peste care Dumnezeu Se odihneşte ca într-un tron sau ca într-un scaun“. Tăria este cerul vizibil. Dar Origen nu se opreşte numai la înţelesul literal al textului. Transpune, alegoric, cele două realităţi la elementele firii umane. Primul se referă la sufletul omului, care tinde către Dumnezeu şi-L contemplă cu mintea. Al doilea se identifică cu trupul.
Despărţirea apelor de deasupra de cele de dedesubt evidenţiază capacitatea omului duhovnicesc de a discerne între cele cereşti, spirituale, şi cele pământeşti. Numai aşa el poate deveni un om ceresc, contemplând la apele de sus, adică la cele înalte şi superioare. Şi, subliniază Origen, este văzut de Dumnezeu ca un lucru bun: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine“ (Facere I, 8). Firul interpretării duhovniceşti origeniste continuă cu ziua a treia. El ne îndeamnă să adunăm apele de sub cer, adică păcatele şi viciile, în aşa fel încât să apară uscatul. El va primi numele de pământ, precum şi abilitatea de a rodi faptele bune.
Referinţe la sufletele şi trupurile noastre se fac şi prin caracterul hristocentric şi cel eclesiocentric pe care Origen le conferă zilei a patra, a creării luminătorilor cereşti. Hristos este Soarele, „lumina adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (Ioan I, 9). Lumină aduce însă şi luna, Biserica, a cărei temelie o reprezintă Sfinţii Apostoli. Aşa cum aştrii luminează trupurile noastre, Hristos şi Biserica ne luminează minţile. Putere de a lumina au şi stelele (Facere I, 16-19). Origen vede în ele pe oamenii bineplăcuţi lui Dumnezeu, patriarhi, prooroci şi Vechiului Testament. Prin vieţuirea lor, au devenit modele pentru noi, luminându-ne cu slava faptelor lor bune. Dar nu toate luminează la fel, lucru pe care marele alegorist îl vede în capacitatea fiecăruia de a lucra şi a se apropia de Hristos.
În interpretarea sa alegorică, Origen identifică zburătoarele create în ziua a cincea (Facere I, 20) cu gândurile bune. Acestea izvorăsc din inimă şi zboară, îndepărtându-se de pământ. Ele sunt milostenia, cumpătarea, statornicia în credinţă. Târâtoarele ivite din ape sunt semn al grijilor pământeşti. Printre ele se află şi cele veninoase, adică desfrânarea, furtul, fuga de mucenicie. Acestora, dar şi balenelor, simbol al cugetărilor neevlavioase, le este poruncit să se înmulţească în mare, iar păsărilor, deasupra pământului. Pentru Origen, primele sunt rele, celelalte sunt bune. Dar Dumnezeu „a văzut că toate sunt bune“ (Facere I, 21), evidenţiindu-se utilitatea tuturor acestor creaţii. Slava drepţilor este mai mare după ce înving cele rele. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nimeni nu este încununat decât dacă se va fi luptat cinstit“ (II Timotei II, 5).
Alegoristul alexandrin accentuează înţelesul duhovnicesc şi în ceea ce priveşte prima parte a zilei a şasea. Anterior, apele au fost cele ce au dat vieţuitoare, simboluri ale „mişcărilor şi gândurilor minţii noastre“ izvorâte din inimă. Acum, este rândul pământului, adică mişcările trupului nostru, cele făcute în trupul pământesc.
Interpretarea alegorică origenistă asupra întregii naturi din cele şase zile are drept scop evidenţierea însemnătăţii creaţiei, încununată prin facerea omului: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră…“ (Facere I, 26). Conform sfatului dumnezeiesc, omul va primi putere asupra întregului pământ cu cele create anterior. Dar are putere să şi domine cele ce pot fi săvârşite în suflet şi trup, potrivit interpretărilor metaforice date zilelor creaţiei.
Modul de creare a celorlalte lucruri şi făpturi vădeşte măreţia omului. El are „demnitatea cerului“, fiindu-i promisă împărăţia cerurilor. Are „demnitatea pământului“, ţinta lui fiind pământul cel bun, al celor vii. „Demnitatea luminătorilor“ se reflectă în nădejdea dobândirii strălucirii soarelui în împărăţia lui Dumnezeu. Dar în nimic din afara creaţiei nu se oglindeşte „chipul lui Dumnezeu“. Expresia nu se referă la trup, căci, spune Origen, este modelat din lut. Se referă la ceea ce este nevăzut în om, nestricat, nemuritor şi netrupesc. Mai mult, afirmă el, Hristos este „chipul lui Dumnezeu, după asemănarea Căruia a fost făcut omul“. Drumul omului de la chip la asemănare se realizează numai prin Cuvântul, „imaginea“ Tatălui. El S-a întrupat pentru a-l readuce pe om la Dumnezeu, după ce acesta a căzut în păcat. Iar oamenii, făcând eforturi de a se face părtaşi ai „chipului raţional“, „se înnoiesc zi de zi, potrivit omului lăuntric, după chipul Celui Care i-a făcut, astfel încât pot să se facă asemănători trupului strălucirii Lui“.
Crearea omului în dualitatea lui, bărbat şi femeie, exprimă deplina armonie a creaţiei. Aşa au fost create şi celelalte: cerul şi pământul, soarele şi luna etc. În interpretarea alegorică origenistă, bărbatul şi femeia evidenţiază omul interior, duhul, respectiv sufletul, fără a deduce din aceasta o concepţie trihotomică. Unirea lor, înţelegerea şi deplinul acord determină cugete şi simţiri bune. Sufletul va stăpâni astfel trupul. Această stăpânire se întinde, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, şi peste celelalte vieţuitoare (Facere I, 28), ale căror semnificaţii se referă, aşa cum am văzut în cugetarea lui Origen, la cugetele izvorâte din inimă, mişcările şi dorinţele trupului.
Origen mai subliniază un aspect. Hrana oamenilor este de origine vegetală (Facere I, 29-30), care, în interpretarea alegorică a scriitorului alexandrin, exprimă afectele trupeşti. Un exemplu este mânia, care apare şi la om, şi la animale. Dar omul este o fiinţă raţională şi trebuie să o utilizeze spre scopuri bune: îndreptarea celui ce greşeşte. Numai atunci devine pentru el adevărată hrană. În caz contrar, devine hrană a fiarelor, târâtoarelor, a demonilor.
Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982
Origen, Omilia I la Geneză, în volumul Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, studiu introductiv, traducere şi note de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2006
Pr. Radu Cosmin Şapcă