Sfântul Ioan Gură de Aur, ca adevărat păstor de suflete şi apărător al categoriilor sociale defavorizate, se numără printre cei mai vehemenţi critici ai modului de folosire a bogăţiilor. Ca mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, el a analizat aspectele revoltătoare ale vieţii şi faptelor celor înavuţiţi, în paralel cu existenţa foarte grea a săracilor, devenind „ambasadorul săracilor“. Este numit aşa, pentru că de nenumărate ori a intervenit în favoarea lor, îmbunând pe cei bogaţi şi deschizându-le sufletul prin predicile sale.
Puternic ancorat în realităţile timpului său, Sfântul Părinte învaţă să nu ne fie ruşine de muncă, pentru că ea îl înnobilează pe om. Ca exemplu Îl avem pe Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a spălat picioarele ucenicilor Săi. Prin aceasta nu a demonstrat umilinţă, ci dragoste pentru apropele Său. Cu toate că bogaţii trăiau din munca săracilor, n-aveau în general nici cea mai mică stimă pentru muncitori, uneori ignorându-i şi neplătindu-le munca. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Oamenii care suferă de foame, care-şi petrec viaţa în oboseli, sunt împovăraţi de ei cu greutăţi insuportabile şi necontenite. Stăpânii îşi vor umple cramele şi beciurile cu roadele muncii şi sudorii lor, dar nu le vor îngădui să ducă la ei nici cea mai mică parte“.
Adevărata însemnătate a muncii o arată prin aceea că ea este înscrisă în însăşi natura omului. Ea face bine ambelor componente ale fiinţei umane, adică şi trupului şi sufletului. Căci „lenea înţepeneşte organele şi aduce slăbirea puterilor“, iar munca nu face decât să cureţe şi întărească inima. Superioritatea muncitorului constă tocmai prin faptul că munceşte, are un scop în viaţă, în comparaţie cu cei ce-şi petrec viaţa în petreceri şi lux inutil, agonisind bunuri trecătoare şi neîngrijindu-se de sufletul lor. De aceea, Sfântul Părinte a luat atitudine împotriva bogaţilor, îndemnând pe fiecare să urmeze porunca Domnului, cu privire la folosirea bunurilor pentru actele de caritate şi implicit pentru viaţa veşnică. Deoarece, cel care-şi oferă comoara agonisită nevoiaşilor face aceasta nu ca să o piardă, ci ca să-şi strângă comoara adevărată în cer.
Deopotrivă, marele păstor de suflete ne povăţuieşte să nu ne fie ruşine să muncim, ci să ne fie ruşine să păcătuim. De aceea, ne spune: „Niciunul dintre cei care exercită o meserie nu trebuie să roşească. De păcat trebuie să-i fie ruşine oricui, de insulta adusă lui Dumnezeu şi de faptele cele rele, însă fiecare trebuie să fie mândru dacă are o meserie şi munceşte cinstit. Nu-i oare o dovadă de virtute ca prin sărăcie să ştii să te hrăneşti prin muncă cinstită?“.
Este cunoscut faptul că Sfântul Părinte era un admirator al Sfântului Apostol Pavel, care a arătat în chip deosebit tuturor nobleţea muncii. Predicând, nu si-a părăsit meseria, ci cosea piei şi trăia într-un atelier. Şi totuşi, a ştiut să transforme lumea mai bine decât înţelepţii Greciei. El îl descrie pe Apostolul neamurilor ca pe un om comun, ascuns în atelierul său şi care mânuieşte cuţitul de pielărie. El muncea stăruitor şi energic, după cum reiese din spusele sale: „Amintiţi-vă nu numai de binefaceri, ci şi de aspra noastră muncă şi de truda noastră“.
Dar el nu dă exemplu numai pe Sfinţii Apostoli, ci şi pe preoţii săi din împrejurimile Antiohiei, zicând: „Eu consider ziua aceasta ca o foarte mare sărbătoare, datorită prezenţei fraţilor noştri. I-aţi vedea pe fiecare din fraţii de aici, când înjugând boii la plug, când urcându-se în sacrul amvon şi cultivând sufletele ce le sunt supuse; i-aţi vedea când cu secera în mână, tăind spinii pământului, când curăţind prin cuvânt, sufletele de păcatele lor. Ei nu roşesc, pentru că muncesc, cum roşesc locuitorii oraşului nostru“.
Monahii sunt de asemenea un model de muncă pentru oameni. Ei nu numai că trăiesc o viaţă de obşte în care totul le este comun, dar împărtăşesc cu bucurie şi muncile, pe care mulţi dintre oameni le consideră „josnice şi umilitoare“. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ei „sădesc, udă şi cară apă“. Mai mult, nu numai că nu-şi adună comoară în lumea aceasta pământească, dar îndeamnă pe cei bogaţi la îndeplinirea faptelor milei trupeşti. Este relevantă istorisirea Sfântului Părinte, potrivit căreia bogatul care va primi porunca de a săvârşi aceste fapte va face întocmai. Va îndeplini porunca datorită firii monahului, a cărui bogăţie nu poate fi măsurată în cuvinte omeneşti. Astfel ne întreabă: „Poate fi o bogăţie mai mare decât aceasta?“.
Munca are un întreit caracter: pedagogic, social şi soteriologic. Ea asigură mântuirea. Are ca roade liniştea, desfătarea, sănătatea şi somnul dulce. Are un rol deosebit împotriva păcatului, fiind pentru om ceea ce este pentru cal frâul. Prin ea sunt procurate cele necesare traiului şi deservesc totodată celor nevoiaşi. „Adevărata muncă – zice Sfântul Părinte – nu este egoistă, ci socială. Noi nu muncim numai pentru interesul propriu, ci şi pentru interesul şi folosul comun“.
Pe scurt, subliniem că Sfântul Ioan Gură de Aur sesizează pe bună dreptate că munca îşi păstrează aureola demnităţii numai atunci când este efectuată în mod cinstit şi este depusă ca o ofrandă scumpă în serviciul omenirii întregi.
Bibliografie:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie
Negoiţă, Pr. Magistrand Ilie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XV, nr. 3-4/1963, martie-aprilie
Nişcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în Comentariul său la „Predica de pe munte” (Matei V-VII), în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965
Pr. Florin Alexandru Sichim