Omul este chemat la dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el este chemat la împărtăşirea dragostei divine, la comuniunea în dragoste. Aceasta ne duce aproape de Dumnezeu, deoarece „a iubi este trăsătura comună dintre noi şi El“. Dragostea este „legătura şi rădăcina întregii virtuţi“.
Principiu de bază al existenţei umane, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni este „cea mai vie şi minunată realitate, singura pentru care viaţa merită să fie trăită“. Când ne gândim la Dumnezeu, ne gândim de fapt la lucrările Sale, la ceea ce a făcut El pentru noi. Şi nu puţine sunt acestea. Ne gândim mai ales la Jertfa Fiului Său, prin care toţi am fost mântuiţi. Aceasta este motorul iubirii noastre arzătoare. Prin ea, dragostea faţă de Dumnezeu nu se stinge, ci dimpotrivă se înteţeşte. Nimic nu poate împiedica această dragoste. Va domina toate durerile, bolile, sărăcia şi chiar moartea.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu. Căci vom iubi în acest fel pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Ne vom face părtaşi în comuniunea iubirii cu Sfânta Treime. Dar dragostea noastră faţă de Dumnezeu se concretizează în păzirea şi îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti. Căci „Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“. Şi, dacă noi respectăm aceste porunci, „dovedim că iubim pe Cel ce le-a dat şi că dorim să intrăm în comuniune cu El. O dragoste infinită are un farmec infinit“.
Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să inspire viaţa şi faptele oamenilor. Acestea ne îndeamnă să iubim pe Hristos. Ne îndeamnă să păstrăm dragostea Lui în inimile noastre. Despre virtutea dragostei ne vorbeşte şi Apostolul neamurilor. Lăudând-o pe aceasta şi vorbind despre faptele de virtute săvârşite de ea, Sfântul Părinte a arătat că laicii sunt datori să îndeplinească aceleaşi fapte de dragoste, pe care şi Hristos le-a cerut de la ucenicii Lui. Mântuitorul a spus că cea mai înaltă dovadă de dragoste este de a-şi pune cineva sufletul pentru prietenii lui. La fel şi Sfântul Apostol Pavel a lăsat să se înţeleagă acelaşi lucru prin cuvintele: „Dragostea nu caută ale sale“ (I Corinteni XIII, 5) şi porunceşte să se înfăptuiască o astfel de dragoste.
Ideea dragostei creştine dusă până la jertfelnicie este dezbătută de Sfântul Ioan Gură de Aur, în lucrarea Apologia vieţii monahale, în raportul dintre un tânăr devenit monah şi tatăl său. El spune: „Cel care a ajuns în toate privinţele la culmea virtuţii… nu se va da în lături, dacă ar trebui, să moară chiar pentru tine, pentru că fiul tău te va îngriji şi te va cinsti nu numai în virtutea legii firii sădite în el, ci, înainte de toate, de dragul lui Dumnezeu“.
Iubirea faţă de Dumnezeu înalţă sufletul la cele spirituale, la cele viitoare, uitând cele prezente, la cele nevăzute. Acestea sunt efectele dragostei faţă de Dumnezeu. Iar ele sunt strâns legate de dragostea faţă de aproapele. Această iubire faţă de aproapele a fost sădită de Dumnezeu în fiinţa noastră. Sfânta Scriptură zice: „Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus“ (Galateni III, 26). Iubirea creştină arată pe semenii noştri ca pe noi înşine. Ne învaţă să ne bucurăm de binele lor în acelaşi fel în care ne bucurăm de binele propriu. Şi ne învaţă în acelaşi timp să suportăm greşelile lor, aşa cum suportăm şi greşelile noastre. O astfel de dragoste creştină o regăsim în firea monahului: „Minunată este dragostea lui de vrăjmaşi. Fiul tău iubeşte pe cei care i-au pricinuit rele ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte ocrotitori şi se roagă pentru ei să aibă parte numai de bine“. Însă o dragoste lipsită de credinţă este imposibilă. Pe de altă parte, lipsa dragostei creştine face nefolositoare celelalte virtuţi. Fără ea sunt cu neputinţă credinţa, contemplarea, cunoaşterea tainelor şi, într-un cuvânt, mântuirea. „Dragostea este capul, rădăcina şi mama tuturor bunurilor“.
Sfântul Părinte nu concepe că poate exista dragoste fără ceea ce o concretizează, milostenia, fapta bună. Milostenia dă posibilitatea creştinului să se identifice cu semenii aflaţi în suferinţe. Şi ca să-i evidenţieze deosebita valoare, el o numeşte „împărăteasa virtuţilor“. Ea nu este un act formal de transmitere a unei sume de bani. Este mai degrabă un act strâns legat de celelalte virtuţi, cu o contribuţie foarte mare la viaţa socială. Constituie de fapt rădăcina binefacerilor.
Practicând milostenia adevărată, creştinul se aseamănă după putinţă cu Însuşi Dumnezeu. Chiar Mântuitorul Iisus Hristos elogiază această mare virtute, punând-o în rândul celor mai înalte şi excepţionale virtuţi pe calea mântuirii. Ea reprezintă alături de post şi rugăciune fundamentul vieţii creştine adevărate. Coordonatele ei sunt evidenţiate de Sfântul Ioan Gură de Aur în numeroasele omilii pe care le-a alcătuit. În acestea arată că milostenia trebuie făcută din proprie iniţiativă, cu „inimă largă“, dovedită prin vorbe, dar mai ales prin fapte. Nu trebuie să fie însoţită de nedreptate. Nu se face „înaintea oamenilor“ şi nu trebuie să fie înjositoare.
Pentru Sfântul Părinte credinţa se împlineşte şi se desăvârşeşte prin faptele iubirii. Progresul virtuţii depinde de slujirea semenilor în caracterul umanistic. El subliniază faptul că cei ce nu practică virtutea iubirii vor rămâne asemenea fecioarelor neînţelepte, în afara „camerei de nuntă a lui Hristos“. Este insuficientă ridicarea mâinilor către Dumnezeu, dacă nu este însoţită de îndreptarea lor şi către cei nevoiaşi. Pentru aceasta Mântuitorul Hristos spune: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta şi dă-o săracilor!“ (Matei XIX, 21).
Bibliografie:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001
Idem, Omilia a III-a : Despre milostenie şi la Cele zece fecioare, traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română, an XCV, nr. 7-8/1977, iulie-august
Apostolu, Drd. George, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Hrisostom, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXV, nr. 1/1989, ianuarie-februarie
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an VII, nr. 7-8/1955, septembrie-octombrie
Damian, Pr. Drd. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Biserica Ortodoxă Română, an XCVII, nr.5-6/1979, mai-iunie
Pr. Florin Alexandru Sichim