Problematica teologică a lucrării se conturează în jurul distincţiei fundamentale a antropologiei creştine, cea dintre chip şi asemănare. Chipul constă din partea raţională a omului, prin care acesta stăpâneşte asupra animalelor, dar şi asupra fiarelor lăuntrice, patimile. Asemănarea cu Dumnezeu este dobândită prin efortul ascetic al voinţei libere: „Astfel, istorisirea din Cartea Facerii este o şcoală a vieţii omeneşti. «Să facem om după chip»: să aibă prin creaţie ceea ce este după chip, dar după asemănare să devină. [Domnul] ţi-a dat această capacitate. Dacă te-ar fi creat şi după asemănare, unde ar mai fi fost slava ta? Pentru ce ai mai fi fost încununat? Şi de ţi le-ar fi dăruit pe toate Creatorul, cum ţi s-ar mai fi deschis împărăţia cerurilor? În clipa de faţă însă [o parte] ţi a fost dată, iar [alta] a fost lăsată neîmplinită, ca tu însuţi să o duci la desăvârşire, pentru a te învrednici să primeşti răsplată de la Dumnezeu” (1).
Asemănarea cu Dumnezeu reprezintă adevărata împlinire a chipului: „Ai devenit asemănător cu Dumnezeu prin bunătate, prin îndelungă răbdare, prin milostivire, prin dragoste reciprocă şi prin iubire de fraţi, prin ura faţă de rău şi prin stăpânirea patimiIor păcatului, astfel încât să ai [cu adevărat] demnitatea de a stăpâni.
Această distincţie fundamentală între chip şi asemănare este specifică teologiei Sf. Vasile cel Mare şi constituie un argument important în vederea stabilirii paternităţii operei de faţă (2).
Omul, capodopera creaţiei divine, a format de-a lungul vcacurilor obiectul cugetării multor gânditori ai istoriei, elaborând diferite concepţii despre om şi dând astfel naştere la o adevărată literatură antropologică. Aceşti gânditori au căutat adevărul cu privire la obârşia omului, rostul sau raţiunea de a fi în lume precum şi destinul şi aspiraţiile acestuia spre lumea care transcende actualul mod de existenţă.
Cunoscând adevărul despre sine, privit din perspectiva creştină, cunoscând potenţialul resurselor sale metafizice, sacre sau religioase etc. pe care, punându-le în valoare, el se ridică la o maximă dezvoltare a fiinţei sale, atingând trepte pentru care a fost rânduit de la creaţia sa.
Din multitudinea de concepţii cu privire la om, redăm, spre exemplificare, câteva cugetări începând cu Seneca, gânditor stoic care a exprimat, ca puţini alţii în antichitate, valoarea omului a Urmând că „homo res sacra homini”, adică omul este un lucru sfânt pentru om. Alţi filosofi stoici au socotit că omul are capacitatea de a participa la raţiunea divină adică la „Logosul spermaticos”, iar Cicero, în lucrarea sa „De oficiis” îl defineşte ca „homo sapiens”. în virtutea raţionalităţii sale, omul descoperă adevărul, spune Cicero, caută instrucţia şi fericirea, el are sentimentul ordinii, al decenţei şi al măsurii pe care trebuie să o respectăm, vede în lucrurile supuse vederii frumuseţea, graţia şi justeţea proporţiilor lor.
Gândirea filosofică privitoare la om a lui Cicero a fost acceptată parţial de cugetarea creştină patristică întrucât aprecia pe om ca fiinţă raţională.
Note:
- Sf. Vasile cel Mare, Despre originea omului, I, 15.
- Ibidem, I. 18.
Pr. Marius Vătăman