Sfintele Taine ţin de fiinţa Bisericii, realizând şi exprimând Biserica ca o comunitate sobornicească sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Premisa şi condiţia săvârşirii lor spre mântuirea oamenilor prin încorporarea şi creşterea lor în Hristos ca mădulare ale Trupului Său o constituie numai Biserica. Relaţia strânsă fiinţială dintre Sfintele Taine şi Biserică este dată în Hristos însuşi care a instituit şi Biserica şi Tainele ei, în care lucrează Duhul Sfânt, care face prezent pe Hristos şi în Biserică şi în Taine, precum şi în Cuvântul Scripturii. De aceea, nu există Taine în afara Bisericii, ci numai în Biserică, săvârşite de episcopul sau preotul Bisericii. Dar nu există nici Biserica fără Taine, căci încorporarea oamenilor în Hristos şi creşterea lor în Hristos, ca mădulare ale trupului Său, Biserica, nu se realizează decât prin Sfintele Taine.
Articularea Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a oamenilor o face credinţa Bisericii de care depinde însăşi lucrarea mântuitoare a acestora. Credinţa Bisericii, ca şi conţinut şi mărturisire, ţine de fidelitatea acesteia faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică de Tradiţia apostolică, parte integrantă a Revelaţiei dumnezeieşti împreună cu Sfânta Scriptură.
În Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie este cuprinsă întreaga Revelaţie dumnezeiască supranaturală. Sfânta Scriptură dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în cei ce ascultau cuvintele Mântuitorului Hristos sau cele ale Apostolilor despre Hristos pe baza cuvintelor şi faptelor Lui, după înălţarea Lui la ceruri. „Căci mulţi dintre cei ce auziseră cuvântul au crezut şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau cuvântul” (Fapte 10,44) (1).
Dar legătura Sfintei Scripturi cu Biserica sau articularea Bisericii la cuvântul Scripturii are loc prin Sfânta Tradiţie, adică prin Tradiţia apostolică. Aceasta nu este decât aplicarea de către Apostoli a învăţăturii lui Hristos şi valorificarea de către ei a actelor Lui mântuitoare în predica şi în viaţa lor şi a primilor credincioşi sau a Bisericii începătoare. Ei predicau pe Hristos şi învăţătura Lui în cuvântări care nu reproduceau literal cele cuprinse în Evanghelii, ci după conţinutul lor şi printr-o adâncire, pe baza înţelegerii ce le-o dădea faptul că puteau privi în ansamblu lucrarea lui Hristos şi simţi efectele ei după înălţarea Lui la cer şi după trimiterea Duhului Sfânt, despre care Mântuitorul le spusese că îi va călăuzi la tot adevărul (In. 16, 13), făcându-i să înţeleagă ceea ce nu puteau înţelege când le vorbea El înainte de Patimi şi înviere (In. 16, 12) (2). Un exemplu tipic de adâncire a învăţăturii şi lucrării lui Hristos, după pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime, în Biserică, intrată în istorie acum ca o comunitate a oamenilor cu Dumnezeu şi de trăire a faptelor mântuitoare ale lui Hristos sub acţiunea Duhului Sfânt, ni-l oferă epistolele pauline care cuprind fragmente întregi din cuprinsul învăţăturii orale a Mântuitorului în mintea Apostolilor.
De conţinutul Tradiţiei apostolice ţin şi structurile vieţii şi Lucrării sacramentale a Bisericii din timpul Apostolilor şi a urmaşilor lor. Căci Apostolii n-au transmis urmaşilor lor, episcopii, şi prin ei preoţilor şi întregii Biserici numai învăţătura lui Hristos, ci şi puterea lui Hristos dată lor îndată după înviere (In. 20, 21-23; Mut. 28, 18-20) şi cu care au fost investiţi în toată plenitudinea la Cincizecime, odată cu întemeierea Bisericii ca şi comunitate văzută sacramentală (Lc. 24, 49; Fapte 2, 1-3). Au predicat Evanghelia lui Hristos la toate neamurile chiar din prima zi a Cincizecimii (Fapte 2, 5-12), iar celor care au fost pătrunşi la inimă de învăţătura lui Hristos, Apostolii le-au împărtăşit şi puterea lui Hristos botezându-i (Fapte 2, 38, 41; 8, 36-38; 10, 48), iar pe cei botezaţi confirmându-i prin punerea mâinilor (Fapte 8, 14-17) sau prin ungere în Duhul lui Hristos (II Cor. 1, 21; I In. 2, 20, 27) şi unindu-i deplin cu Hristos ca mădulare ale Bisericii, Trupul Său, prin Sfânta Euharistie, săvârşită de ei în fruntea comunităţii (Fapte 2, 42; I Cor. 11, 27 urm.). Puterea Duhului Sfânt primită de la Hristos însuşi, pentru a predica Evanghelia, a sfinţi şi uni pe oameni cu Hristos, de a-i conduce pe calea mântuirii (Mt. 28, 18-20), Apostolii au transmis-o urmaşilor lor în Biserică hirotonind episcopi (Fapte 20, 28; l Tim. 5, 22; Tit 1, 5; Fii. 1, 1), preoţi în fiecare biserică (Fapte 14, 23; 20, 17; I Tim. 4, 14; I Tim. 5, 17) şi diaconi (Fapte 6, 16; Fii. 1, 1; I Tim. 3, 8-10, 12-13). Cu puterea dată lor şi pe baza poruncii, cu siguranţă Apostolii au dezlegat de păcate pe cei care veneau şi le mărturiseau cu căinţă (In. 20, 21-23). La porunca Apostolilor, preoţii făceau rugăciuni pentru cei bolnavi, ungându-i cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos (Iac. 5, 14), administrau deci Taina Maslului. Tot la porunca Apostolilor, desigur, şi după exemplul Mântuitorului care a participat la Nunta din Cana Galileei sfinţind-o cu prezenţa Sa (In. 2, 1-11), preoţii binecuvântau căsătoriile care se încheiau între un bărbat şi o femeie, ştiind că legătura dintre aceştia este voită de Dumnezeu (Fac. 1, 27; Mt. 19, 4) şi indisolubilă (Mt. 19, 5-6) şi de aceea trebuie să fie tot aşa de strânsă şi sfântă ca şi cea dintre Hristos şi Biserica Sa (Efes. 5, 23, 25, 31, 32) şi că deci, pentru convieţuirea lor în Hristos, ei au nevoie de harul Său împărtăşit printr-o Taină, Taina Nunţii.
Toate aceste lucrări sfinte, Tainele, se săvârşeau în ambianţa unor rugăciuni, cântări şi imnuri de laudă adresate lui Hristos şi Sfintei Treimi (Efes. 5, 19-20; Fapte 2, 42) rostite sau cântate de Apostoli şi de comunitatea în care aceştia se aflau (3).
Note:
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 55.
- Ibidem, p. 56.
- Ibidem, p. 57.
Pr. Marius Vătăman