21.02.2018 – Apărarea credinţei ortodoxe la Sinodul VIII Ecumenic Despre Teologia Sfintelor Icoane

De-a lungul primelor şapte secole ale vieţii sale, Biserica a apărat adevărul esenţial, care stă la temelia mântuirii noastre: adevărul Întrupării divine. După ce Biserica a învins fiecare erezie în parte, adică toate acele atacuri parţiale împotriva diferitelor aspecte ale doctrinei histologice, a fost declanşată o ofensivă generală împotriva ansamblului învaţăturii ortodoxe: a început lupta împotriva icoanei. Astfel şi-a făcut apariţia una dintre cele mai teribile erezii care a săpat însuşi fundamentul creştinismului: iconoclasmul secolelor VIII si IX.

Prin iconoclasm se înţelege acel curent eretic, care îşi are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea Isaurul (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase.

Etimologic, iconoclasmul înseamnă „distrugerea icoanelor” de la cuvintele greceşti εὶκον = chip, înfatisare, icoana şi κλάσμα = a distruge, a sfărâma. Uneori se vorbeşte de iconomahie pentru a indica aceeaşi acţiune de distrugere şi necinstire a icoanelor, de la εὶκον şi μαχή = luptă (1).

Chiar daca exista o decizie sinodală împotriva cinstirii icoanelor (canonul 36 al sinodului de la Elvira din anul 306) ea a avut o influenţă redusă şi restrânsă, dar în pofida acestui fapt imediat dupa edictul de la Mediolanum, iconografia a cunoscut o mare răspândire.

Primul împărat iconoclast, si totodată primul care a declanşat lupta împotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Mult timp s-a încercat sa se explice concepţia iconoclasta a împăratului prin originea sa orientala (2).

Leon III-lea era de origine siriana, venea din orasul Germanicia din nordul Siriei, care de generaţii avea numai episcopii monofiziţi si care se găsea sub puternica influenta a islamului ofensiv.

Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru „o adevărata religie”, pentru „purificarea Bisericii”, pentru „închinarea în Duh si Adevăr”. Împăratul Leon al III-lea s-a simţit chemat, socotea el, sa restabilească adevărata religie în Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstita si trădata. Odată ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera „împărat si preot”, cu drept de control asupra problemelor bisericeşti si laice, si va impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului în probleme religioase (3).

El socotea ca prin aceasta va purifica religia creştină de ramasitele păgânismului, reducând-o la înaltimea si puritatea ei originara. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagâni care trebuie nimicit: „Ozia, regele iudeilor, după opt sute de ani a înlăturat din templu şarpele de arama, iar eu, după opt sute de ani, am făcut sa se scoată zeii din biserici”.

Sfântul Ioan Damaschin. Apologet al sfintelor icoane

Viaţa. Sfântul Ioan Damaschin este ultimul părinte bisericesc din primul mileniu, s-a născut în Damasc (de aici şi numele de Damaschin) la începutul celei de-a doua jumătate a secolului al VII într-o familie nobilă şi bogată (4). Deşi el are un bun renume în rândul ortodocşilor, bunicul sau Mansur avea o imagine negativă. El a tratat capitularea Damascului în mâinile arabilor la 4 septembrie 635. Lui Mansur i-a succedat fiul acestuia şi tatăl lui Ioan, Serghie sau după numele arab, Sargun ben-Mansur. Tatăl lui Ioan Damaschin având funcţii înalte în societate (consilierul mai multor califi), şi-a permis să-i ofere tânărului Ioan o educaţie aleasă, angajând ca preceptor pe un călugăr cu numele Cosma, originar din Italia pentru fiul său adoptiv Cosma şi pentru Ioan (5).

După moartea tatălui său – 690 – Ioan ocupă dregătoria aceasta până în anul 718 când califul Omar II (717-720) porneşte o politică sângeroasă împotriva creştinilor. Se pare că acest Omar II îi cere lui Ioan să păstreze funcţia şi avuţia în schimbul credinţei, însă Sfântul Părinte refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru Hristos. Ioan împarte averea săracilor şi, împreună cu fratele său adoptiv, Cosma se retrage la Mănăstirea Sf. Sava. Este hirotonit preot de către Patriarhul Ioan V al Ierusalimului, care îi dă şi sarcina de a predica în Biresica Învierii din Cetatea Sfântă. Fratele său Cosma ajunge episcop de Maiuma în 743. Deşi retras din viaţa publică, Sf. Ioan se angajează activ în controversele vremii, dezlănţuind o luptă aprigă împotriva duşmanilor icoanelor, în consecinţă, el va fi anatematizat de sinodul iconoclast din 754, alături de Patriarhul Gherman şi Gheorghe de Cipru. Ca răsplată pentru dăruirea sa jertfelnică în apărarea icoanelor, el va fi reabilitat, alături de ceilalţi doi, la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea.

Atunci când Leon al III-lea porneşte atacurile împotriva celor ce se închină la icoane, patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan pentru a scrie. Ioan începe să scrie în apărarea dreptei credinţe după cum el însuşi ne mărturiseşte: „Dumnezeu mi-e martor că n-am pornit să scriu pentru slavă sau din dorinţa nestăpânită de a vorbi, ci din râvna pentru adevăr”. (6) Aşadar, dupa cum spune şi Sfântul Părinte, s-a simţit nevoit să ia atitudine atunci când îmrejurările o cereau, el nu are decât o singură râvnă şi aceea de a cultiva talantul cuvântului dat lui de către Dumnezeu, iar când va veni Hristos la Parusie să afle talantul lui Ioan înmulţit şi spre folosul Bisericii Sale. Însă el nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci ia parte activ la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali. Ioan are un rol atât de mare în cadrul acestor dispute, încât posteritatea îi atribuie lui anatematizarea împăratului Leon. La elocinţa şi puterea de duh a monahului de la Sf. Sava apelează şi episcopul Petru al Damascului pentru a-l combate pe episcopul iacobit al Dareii, şi tot lui îşi exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul Comitas. La o asemenea înbulzeală venită din exterior, Ioan nu se tulbură şi rămane mereu vertiginos, aducându-I slavă lui Dumnezeu pentru puterea de a le ţine piept tuturor vicisitudinilor.

Sfântul Ioan Damaschin a fost şi un iubitor de cult, fiind cunoscut de către scriitorii bizantini din secolele VIII-IX numai în ipostaza de luptător aprig împotriva iconoclaştilor, sau de „διδασχαλος αριστος”(7) (cum ni-l prezintă Teofan), iar de cei din secolul XI îl cunosc pe Damaschin mai mult ca un melod sau imnograf decât ca teolog. El se întoarce la prosodia clasică încearcând să unească ritmul cu metrul în unele poezii şi imită tehnica poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz. Spre sfârşitul vieţii sale face o revizie a tuturor operelor sale în ceea ce priveşte forma şi fondul lor. Ceea ce a prisosit foarte mult adâncului teolog şi filosof, grăitorului de cuvinte de aur şi neîntrecutului imnograf a fost cu siguranţă smerenia. În fiecare operă el începe cu o frumoasă cuvântare în care se numeşte pe sine ca cel mai mic rob al Bisericii lui Dumnezeu şi cere auditorului iertare pentru unele cuvinte mai anevoie de înţeles şi să-şi deschidă larg mesele inimii pentru a primi cuvântul său. În acelaşi chip smerit de apologet al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Ioan moare în mănăstirea Sf. Sava în anul 749 (8).

Opera. Întreaga operă a Sf. Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată, ea îmbrăţisează: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi imnologia.

  1. I. Opere dogmatice: Izvorul cunoştiinţei, compus din trei părţi: Capitole filosofice; Despre erezii; Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica). Libel despre dreapta credinţă; Despre Sfânta Treime; Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion; Introducere elementară în dogme; Despre cei în credinţă adormiţi; Expunerea credinţei.
  2. II. Opere polemice: Cele trei tartate contra iconoclaştilor; Tom ca din partea prea sfinţitului Petru episcopul Damascului către aşa-zisul episcop iacobit al Dareii; Despre firea compusă contra acefalilor; Despre balauri; Contra ereziei nestoriene etc
  3. III. Opere exegetice: Comentariu la epistolele Sf. Apostol Pavel, după Ioan Hrisostom.
  4. IV. Opere morale şi ascetice: Sfintele paralele; Despre sfintele posturi; Despre cele opt duhuri ale răutăţii; Despre virtuţile şi viciile sufleteşti şi trupeşti.
  5. V. Opere omiletice: Cuvânt la Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos; Cuvânt la smochinul uscat şi la parabola viei; Cuvânt la Marea Sâmbătă; Cuvânt la Naşterea prea sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului.
  6. VI. Opere poetice: Elemente de bază ale Octoihului, în speţă canoanele învierii celor opt glasuri din Duminicile de peste an şi antifoanele celor opt glasuri de la utrenia Duminicilor; Poezii metrice (la Crăciun, Bobotează, Rusalii) – Canonul Paştilor; Poezii ritmice (la Paşti, Înălţare, Schimbarea la Faţă etc.).

Sfântul Ioan Damaschin nu este un creator în teologie, dar el a rezumat şi a sistematizat tot ce a produs mai bun şi mai frumos cugetarea patristică a secolelor anterioare. Se folosea de un stil clar în expunere, dând dovadă şi de o precizie meticuloasă cu caracter chirurgical şi de plăcere nemăsurată în argumentări şi susţineri ortodoxe. El reuşeşte să aducă la bună înţelegere atât teologia, cât şi filosofia, „generând un sistem unificator spre folosul apologeticii eclesiale”(9).

Teologia lui Damaschin este foarte precisă şi tot pe atât de minuţioasă. În apărarea cinstirii sfintelor icoane el scrie Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor, în care explică cu de-amănuntul de ce trebuie sa cinstim aceste zugrăviri ale nevăzutului. Definiţia icoanei la Damaschin este concretă şi vine în sprijinul celor ce se închină ei. Icoana este o asemănare care înfăţişează originalul (όμοίωμα), un model (παράδειγμα), o întipăritură (έκτύπωμα) a cuiva, care arată pe cel ce este reprezentat în icoană (τό είκονιζόμενον) (10). În continuare Sfântul Părinte precizează că icoana nu se aseamănă întocmai cu originalul – τώ προτοτύπω – căci altceva este icoana şi altceva este originalul. Icoana unui sfânt se identifică prin contemplare cu acel sfânt şi nu îi ia locul lui, pentru că icoana reprezintă numai forma corpului acelui sfânt dar nu si facultăţiile sufletului: icoana nu vorbeşte, nu gândeşte şi nici nu simte.

Pentru Ioan există mai multe tipuri de icoane: icoana naturală, prin care vede pe fiul cuiva icoană a tatălui său, iar aici icoana desăvârşită o aflăm în Sfânta Treime, acolo unde Fiul este prin excelenţă icoană a Tatălui „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Col. 1,15); icoana sub forma unei idei, care se găseşte în Dumnezeu, despre cele viitoare, adică planul Său iconomic mai înainte de veci. Spre exemplu putem lua omul ce vrea să zidească o casă, ei bine mai întâi el îşi face în minte planul a ceea ce vrea să zisească ulterior; al treilea fel de icoană este cel prin imitare, omul. Aici Sf. Ioan Damaschin spune că deşi nu are mult timp pentru a scrie cât îşi doreşte, însă intră în biserică şi admiră contemplativ podoaba picturii, pe nesimţite gloria lui Dumnezeu îl pătrundre şi îşi doreşte cu ardoare să imite chipul sfinţilor zugrăviţi pentru a ajunge mai aproape de Creator (11). Omul este rezumatul Sfintei Treimi, pentru că Tatăl este Νούς, Fiul este Λόγος, iar Duhul Sf. este Πνεύμα, tot aşa şi el este compus din minte, cuvânt şi duh; următorul tip de icoană este acela prin care înfăţişăm pe cele nevăzute sau necorporale, din cauza neputinţei noastre de a le înţelege, le aducem la stadiul palpabilului (ca să înţelegem Treimea în unime, ne folosim de exemplul soarelui, luminii şi căldurii); un alt tip de icoană este cel care înfăţişează cele viitoare, un anume fel de simbol. Spre exemplu avem toiagul şi chivotul ce o simbolizează pe Maica Domnului, sau marea, apa şi norul pe Duhul Sfânt; ultimul tip de icoane precizat de monahul de la Sf. Sava este cel făcut spre aducerea aminte a evenimentelor întâmplate (tablele date lui Moise, în Vechiul Testament, zugrăvirea sfinţilor sau a bărbaţilor virtuoşi).

Pentru a nu cădea în idolatrie şi pentru a-I aduce lui Dumnezeu slava cuvenită, trebuie să ştim că există două tipuri de închinare: una absoluta: „ή κατά λατρείαν προσκύνησις”, adorarea, care se aduce numai lui Dumnezeu, şi alta relativă: „ή έκ τιμής προσαγομένη προσκύνησις”, venerarea, adusă persoanelor sau obiectelor care au ceva dinvin în ele sau au legătură cu Dumnezeu (12). Iconoclaştii pentru a-şi susţine poziţia, făceau referire la Legea Mozaică, unde Dumnezeu spune prin Cele zece porunci: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor” (Ieşirea 20, 4). Ca să întărim şi mai mult cinstirea sfintelor icoane trebuie să privim tot în Vechiul Testament, unde observăm o perpetuă pregătire a omenirii pentru venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu. Datorită tuturor acestor descoperiri care prevestesc „taina Întrupării Cuvântului la plinirea vremii”, atât revelaţia culminează în Logosul Înomenit, dar şi întregul cosmos se va lumina şi îşi va descoperi multitudinea sensurilor în Persoana Mântuitorului (13). De aici pleacă argumentul zugrăvirii sfintelor icoane în gândirea lui Damaschin, afrimând că Dumnezeu, chiar dacă înainte era necorporal şi fără de formă, acum prin faptul că El S-a arătat în trup, „chip de rob luând” (14), a locuit printre noi oamenii şi astfel putem face icoana chipului văzut al lui Dumnezeu.

O icoana este o imagine (de obicei bi-dimensională) reprezentând pe Hristos, sfinţi, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii.  Icoanele ne ridică minţile de la cele pamânteşti la cele cereşti. Creştinii se roagă în prezenţa icoanelor (aşa cum evreii se rugau în prezenţa icoanelor Templului), dar creştinii ortodocşi nu se închină la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba modernă, ci ei venerează icoanele, ceea ce înseamnă că le respectă pentru ca sunt obiecte sfinte şi pentru că vor să urmeze exemplul celor zugrăviţi: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).

Cinstirea icoanelor nu reprezintă o coborâre a Creatorului sub cele create, căci icoana este o asemănare a prototipului, dacă am face icoana Dumnezeului nevăzut, într-adevăr am păcătui – spune Sf. Ioan – deoarece este cu neputinţă să fie înfăţişat în icoană cel fără de corp şi fără de formă, nevăzut, necircumscris şi mai presus de înţelegere (15), dar ne îndeamnă să zugrăvim Întruparea Sa, Botezul Său, Învierea, Schimbarea la Faţă, după cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Acum vedem în oglindă şi ghicitură” (I Cor. 13, 12), acum Dumnezeu se face văzut: „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în aceste zile mai de pe urmă, ne-a grăit nouă prin Fiul…” (Evrei I, 1-2).

Când ne închinăm unei icoane, nu ne închinăm lemnului, sau culorilor, sau materiei din care este făcută, ci ne închinăm persoanei reprezentate în icoană. Aşa că noi, creştini, când privim pe cer soarele, luna stelele şi toată oştirea cerului, să nu ne închinăm lor, nici să nu le slujim lor ca având existenţă de la sine, ci să aducem laudă lui Dumnezeu, pentru că Domnul le-a făcut pe toate (16). Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului, cinstea dată ei Îl ţinteşte pe Cel întrupat din ea. Dar şi când ne închinăm sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, aducem laudă şi slavă tot Stăpânului obştesc, fără a face confuzie între Creator şi creaţie (17). Concluzia la care ajunge Sf. Ioan este că universul se conduce dupa legi fixe pe care Dumnezeu le-a stabilit la crearea lumii, astfel el îi combate pe iconoclaşti şi prin argumente ştiinţifice privind cosmosul. El vorbeşte despre lumină, foc, luminători, planete, aer, mări, pământ sau animale, dezvoltând o teologie a creaţiei pe baza unor argumente ştiinţifice (18).

Toate aceste necazuri se vor termina după ce Sf. Ioan va trece la cele veşnice, prin cele două sinoade ecumenice, de la Niceea din anul 787 şi de la Constantinopol din anul 843. La Niceea împărăteasa Irina şi fiul ei Constantin al VI-lea au fost prezenţi la deschidere, iar aici s-a hotărât că închinarea la sfintele icoane trebuie să facă parte din cultul ortodox: „Căci, cu cât ele sunt privite continuu prin înfăţişarea icoanei, cu atât şi cei ce le privesc se ridică cu mintea la amintirea şi dorirea prototipurilor. Iar acestora le oferim sărutare şi cinstire – τιμιτική προσκύνησις – şi nu o adevărată adorare – άληϑική λατρεία – care se cuvine numai Dumnezeieştii Firi” (19). A fost aprobată scrierea Sf. Ioan Damaschin, Expunere precisă a credinţei ortodoxe, iar iconoclasmul a fost condamnat ca erezie. Acesteia i se va pune capăt definitiv în anul 843 prin Sinodul de la Constantinopol, patronat de altă personalitate feminină remarcantă în istoria ortodoxismului, împărăteasa Teodora. Aceasta devine regenta fiului său minor Mihail al III-lea (842-867), după moartea soţului său Teofil, la 20 ianuarie 842.

Împărăteasa Teodora a urmat exemplul Împărătesei Irina, şi s-a decis împreună cu patriarhul Metodie să reintroducă cultul icoanelor în Biserică printr-un nou sinod. În sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol au participat toţi episcopii, egumenii şi monahii care au avut de suferit în decursul timpului de ocara iconoclastă, restabilind definitiv cinstirea lor în Biserică pe baza teologiei dezvoltate de Sf. Ioan Damanschin. Biruinţa ortodoxiei asupra tuturor ereziilor este amintită în Duminica Ortodoxiei – Κυριακή τής Ορϑοδοξίας – sărbătorită în prima Duminică din Postul Mare.

În ceea ce priveşte situaţia contemporană a acestor abateri de la dogmele ortodoxe, ea este puţin îngrijorătoare. Poporul român deşi pe parcursul timpului s-a luptat cu mai multe ideologii politice ce i-au pus sub ameninţare identitatea naţională, dar şi religia odată cu ea, a ieşit mereu biruitor din toate aceste încercări nefaste. Emile Durkheim, Salomon Reinach şi Levy Bruhl – toţi francezi – susţin că poporul român nu are o religie propriu-zisă, ci mai degrabă un amalgam de vrăji, superstiţii şi practici în memoria celor decedaţi. Ei bine întreaga istorie a poporului nostru vine în contradicţie cu spusele acestora, căci poporul român se încreştinează mai întâi şi tocmai după aceea se şi formează. Astăzi, mai mult ca oricând, există tot mai multe curente ostile creştinismului şi „aparţinând unuia, te excluzi, fatal, din creştinism” (20) – nu există o cale de mijloc.

Francomasoneria reprezintă una dintre aceste mişcări împotriva creştinismului, apărută în Ţara Românească în anul 1848. Ea este o asociaţie secretă de înfrăţire universală peste deosebirile de rasă şi religie, pentru progresul omenirii şi perfectionarea individului, şi a luat ca deviză libertatea, fraternitatea şi egalitatea. Sub acest aspect muşamalizat se ascunde însă războiul împotriva Bisericii. Masoneria îşi interzice orice afirmaţie dogmatică, se bazează doar pe principii dezvotate de raţiunea umană, iar dumnezeul mason – marele arhitect al lumii –nu poate fi obiect al unei religii, deoarece în viziunea lor, divinitatea s-a retras din creaţie, lăsându-l pe om la guvernare. Aceşti apostaţi de la adevărata credinţă ortodoxă îl consideră pe Hristos ca un mare geniu, un mare iniţiat sau chiar un mason, dar nici pe departe Dumnezeu şi exclud religia ca fiind ceva ce dezbină omenirea,ca un impediment în evoluţie.

Un alt curent frenetic ce atacă unitatea ortodoxă este teosofia. Teosofia nu are un Dumnezeu personal, aşa cum îşi propune orice religie: „Noi respingem ca nedemn de divinitate orice idee de Dumnezeu personal, care transformă ideea de divin în antropomorfism” – zice Elena Blavatschi. Iar în continuare Annie Besant este şi mai categorică: „Noi respingem chiar orice idee de supranatural” (21). Religia nu constituie un oarecare sport, sau un capriciu de schimbat după vânturi sau modă şi curente ea este ceva constitutiv omului, oricât se încearcă despărţirea omului de religie nu se poate.

Se vorbeşte în lumea actuală de o invazie a sectelor. Numărul lor este îngrijorător mai ales în România. Unele secte îşi numără adepţii cu zecile de mii, astfel baptiştii şi adventiştii îşi ascund sau diminuează numărul adepţilor, spre a masca situaţia care este destul de delicată. Creştinismul are nevoie de mai multă interiorizare, de o mai bună precizare şi desigur de mai mulţi apologeţi, căci Biserica Ortodoxă este dominantă şi naţională, dar pe alocuri prea îngăduitoare. Indiferenţa faţă de dogme şi aplecările mai mult spre cele lumeşti, în pofida celor duhovniceşti ne pun în primejdie să pierdem una dintre caracteristicile naţionale, şi aceea a credinţei drepmăritoare ortodoxe.

Note:

  1. Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr,  Istoria Creştinismului.vol I, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu-2007, p. 240.
  2. 2. Pr. Prof. Dr Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol I – Editura IBMBOR, Bucuresti, 1993, p. 424.
  3. Ibidem, p. 425.
  4. Dumitru Fecioru, Viaţa sfântului Ioan Damaschin. Studiu de istorie literară creştină, Bucureşti, 1935, p. 128.
  5. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 6.
  6. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 97.
  7. 7. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 9.
  8. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală. Manual pentru Seminariile teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 222.
  9. Pr. Dr. Ioniţă Apostolache,  Apologetica ortodoxă – mărturisire şi apostolat, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, p. 378.
  10. 10. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 19.
  11. Ibidem, p. 30.
  12. Ibidem. p. 22.
  13. Prof. Univ. Dr. Irineu Popa,  Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010, p. 38.
  14. Filipeni. II, 7.
  15. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 125.
  16. Deut. 4, 19.
  17. 17. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 177.
  18. 18. Adrian Lemeni, Apologetica ortodoxă, vol. I, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 206.
  19. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu,  Istoria Bisericească Universală. Manual pentru Seminariile teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 185.
  20. Ioan. Gh. Savin,  Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Editura Anastasia, Bucureşti 1995, p. 23.
  21. Ibidem,  p. 33.

Denis Boboc,

Student anul IV,

Facultatea de Teologie din Craiova,

Secţia Pastorală


Atasate la articol:


Sf. Ioan Damaschin