În primele secole creştine, viaţa Bisericii s-a confruntat cu mai multe abateri de la învăţătura de credinţă, numite erezii. Secolul în care s-au remarcat cei mai de seamă apărători ai Bisericii a fost secolul al IV-lea, sau aşa numitul „secol de aur”. Printre aceste personalităţi luminate a fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul din Cezareea Capadociei. El, este cinstit împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Grigorie Teologul, formând o unitate în combaterea ereziilor vremii, Sf. Vasile este comparat cu mâna lucrătoare, deoarece el prezenta o neobosită forţă de lucru pentru Biserica lui Hristos, Sf. Ioan este gura ce grăieşte mereu adevărul, pentru că el reprezintă modelul de catehet, iar Sf. Grigorie este mintea ce coordonează întrgul corp.
Personalitatea complexă a Sfântului Vasile cel Mare s-a evidențiat în marile frământări ale vremii, pe care le-a reflectat în operele sale cu întreaga lor problematică, dându-le rezolvare în spiritul creștinismului autentic. Frământările adânci, cauzate de probleme de ordin religios, moral, economic și social, au determinat luări de atitudini cu un deosebit simț realist din partea Sfântului Vasile cel Mare. În actul de formare sufletească a Sfântului Vasile cel Mare un rol crucial l-a avut educația aleasă primită în sânul numeroasei sale familii din care făcea parte.
În scrierile sale polemice se remarcă cea împotriva lui Eunomie, un eretic antitrinitar, care pe rând nega veşnicia Fiului şi consubtanţialitatea Sa cu Tatăl, iar apoi nega sfinţenia Duhului Sfânt catalogându-l ca fiind creat, şi în consecinţă mai mic decât celelalte doua Persoane ale Sf. Treimi. Cu privire la aceste neadevăruri spuse de Eunomie, Sf. Vasile ia atitudine şi scrie trei cărţi împotriva lui. În cartea a III-a, el dezbate învăţătura ortodoză despre a treia Persoană a Sf. Treimi şi aduce argumente reale împotriva ereticului Eunomie. Acesta susţinea vehement că sfinţii părinţi au învăţat despre Sf. Duhul că este a treia Persoană cinstită în Sf. Treime, deci este şi a treia Persoană în privinţa fiinţei. La aceste false argumente intervine Sf. Vasile, spunând că Duhul Sf. dacă este al treilea în demnitate şi în rang, ni s-a transmis aceasta din pricina evlaviei noastre de cinstire, dar ca să afirmi că El este al treilea în privinţa firii este nebunie şi blasfemie. Fiul este al doilea în rang pentru că provine din Tatăl, şi „al doilea în demnitate fiindcă Tatăl Îi este cauză, început şi Tată şi că prin Fiul are loc apropierea şi intrarea la Dumnezeu şi Tatăl.” Dar de aici nu rezultă o inferioritate a Fiului în privinţa firii, toate Persoanele Sf. Treimi au aceeaşi fiinţă divină. Tot la fel este şi în cazul Sf. Duh, El îşi are cauza tot în Tatăl prin purcedere şi Se odihneşte peste Fiul, deci în cinstire, trebuie mai întâi să punem cauza – Tatăl, Persoana peste care El se odihneşte – Fiul, şi mai apoi Duhul Sfânt.
Sfântul Vasile cel Mare ia ca exemplu firea îngerilor, care le este comună tuturor, unii dintre aceştia sunt aşezaţi în fruntea popoarelor, iar alţii sunt însoţitori pentru fiecare credincios în parte, dar toţi au aceeaşi fire. Conducătorul îngerilor este de asemenea tot înger, sau este spiritual, unul dintre atributele divine, atunci el devine în gândirea sfântului părinte etnarh. Toate acestea conduc la faptul că, dacă cineva este al doilea sau al treilea în demnitate sau în rang asta nu înseamnă că el este şi de o altă fire, căci există nouă cete îngereşti, unii sunt scaune, heruvimi, serafimi şi tot aşa, dar toţi împărtăşesc aceeaşi fiinţă, chiar dacă unii sunt mai aproape de Dumnezeu, iar alţii mai îndreptaţi spre om. Pentru a întări aceste argumente, Sf. Vasile aduce şi argumente scripturistice „şi stea de stea se deosebeşte în slavă” (I Cor. 15,41), deci există o diferenţă în ceea ce priveşte demnitatea, dar nu şi una în privinţa comuniunii firii.
De unde avem noi această ordine în cinstirea Sf. Treimi, la sfârşit fiind aşezat Duhul Sfânt? deoarece chiar Eunomie spune că Sf. Duh este numărat al treilea. Acest lucru este firesc în tradiţia creştină, pentru că Însuşi Mântuitorul a hotărât această ordine în tradiţia botezului mântuirii: „Mergând, botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28,19). Dacă a treia Persoană a Sf. Treimi nu era egală şi consubtanţială cu celelalte două, cu siguranţă că Hristos nu o lua în considerare. Sfântul Părinte învaţă că sunt două lucruri primordiale: dumnezeirea şi creaţia; necreatul şi creatul; stăpanirea şi slujirea; puterea sfinţitoare şi ceea ce este sfinţit. Ei bine, în care parte Îl vom încadra pe Sf. Duh? Nu-L putem aşeza în creaţie, pentru că Sfânta Scriptură ne învaţă că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,1), aşadar El ia activ parte la creaţie fiind Creator, dătăror de viaţă. Atunci îl vom aşeza printre cei sfinţiţi? Dar El este izvorul sfinţeniei, iar de acest lucru ne putem da seama prin faptul că atunci când se sfinţeşte ceva, se face în numele Sfintei Treimi, iar preotul se roagă pentru venirea Sf. Duh peste cele ce sunt aduse spre sfinţire. Sfinţenia Duhului Sfânt este prin fire, pe când a creaturilor provine prin participarea la sfinţenia dumnezeiască, pentru că omul tinzând spre bine, se împărtăseşte din Binele Absolut. Aşa precum fierul lăsat în foc se înroşeşte şi îşi atribuie din elementele focului, căldura şi culoarea, el rămâne tot fier, la fel şi sfintele puteri, datorită comuniunii cu Cel Care este sfânt prin fire, au primit o sfinţenie care le-a pătruns întreaga fiinţă şi le-a devenit firească. El nu este nici slujitor, căci altele sunt duhurile slujitoare şi nu este îngăduit să-L punem împreună cu slujitorii, fiindcă are prin fire puterea stăpânitoare, dar mai mult decât atât, nu-L putem număra printre creaturi pe Cel Care este numărat în dumnezeiasca Treime de Însuşi Domnul Hristos.
În continuarea prelegerii sale, Sf. Vasile aduce aminte de textul scripturistic de la Isaia 6, 3, unde Serafimii strigă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” pentru că sfinţenia cea după fire este contemplată în trei ipostasuri. Acest lucru nu înseamnă că Persoanele Sf. Treimi au în comun numai sfinţenia, ci şi denumirea de „Duh”, căci „duh este Dumnezeu şi toţi cei care se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (In 4,24). Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola a doua către Corinteni despre calitatea de „Duh” a Persoanelor Sfintei Treimi: „Duh este Domnul” (II Cor. 3,17). Dumnezeu este numit şi Bun, dar Bun este şi Duhul Sfânt, aşa Îl numim noi în rugăciunea Împărate Cesresc adresată Sf. Duh. Când Domnul spune: „Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va dărui un alt Mângâietor” (In. 14,16), Se arată şi pe Sine ca Mângâietorul nostru. Astfel observăm că toate denumirile sunt valabile pentru toate cele trei Persoane Treimice, deci Ei au aceeaşi slavă.
Cu privire la lucrările Duhului Sfânt, noi ştim că „este o împăţire a harismelor, însă Acelaşi Duh; şi o împărţire a slujirilor, însă Acelaşi Domn; şi o împărţire a lucrărilor, însă Acelaşi Domn, Care lucrează toate în toţi” (I Cor. 12, 4-6). La fel cum Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului, la fel şi Sf. Duh dăruieşte statornicia şi trăinicia puterilor cereşti: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, iar prin Duhul gurii Lui, toată puterea lor” (Ps. 32,6). Cum Îl putem oare despărţi pe Duhul Sfânt de Tatăl, când Acesta se află în deplină comuniune cu El? Căci Duhul Sfânt cercetează şi cunoaşte toate adâncurile lui Dumnezeu: „Niciun om nu cunoaşte cele ale omului, decât duhul omului care se află în el, la fel nici pe Dumnezeu nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Viaţa este dăruită omuluişi întregii creaţi de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, astfel noi Îl numim pe El „Dătător de viaţă”, şi Dreptul Iov spune: „Duhul Domnului m-a făcut” (Iov 33,4), chiar dacă aici nu este vorba de actul creaţiei, ci mai degrabă despre desăvârşirea omenească în virtute. Chiar şi la Parusie, Dumnezeu îi va învia pe oameni tot prin Duhul Sfânt: „Cel Care L-a ridicat pe Hristos din morţi va face vii trupurile voastre moarte prin Duhul Său, Care locuieşte în voi” (Rom. 8,11). Printr-o analogie antropocentrică, realizăm că omul este rezumatul în mic al Sfintei Treimi: el este creat după chipul lui Dumnezeu, iar în Sfânta Treime Fiul este Chipul Tatălui, Hristos sălăşluieşte în om încă de la Botez, iar oamenii sunt temple ale Duhului Sfânt, care vine şi sporeşte îndreptarea omului către Arhetipul său.
Eunomie susţinea că Duhul Sfânt este cinstit al treilea în Sfânta Treime pentru că El este prima şi cea mai însemnată creatură a Fiului, luat fiind ca suport pentru această nebunească afirmare textul de la Ioan 1, 3 „toate prin El s-au făcut”, deci puterea creatoare şi dumnezeirea îi lipsesc. Sf. Vasile explică aceste lucruri şi le pune în contrast cu puterea de înţelegere a omului, el printre altele ca omul nu înţelege nici măcar modul în care se nasc gândurile în mintea sa, şi cu atât mai putin va înţelege el cele de netăgăduit, precum este purcederea Duhului Sfânt din Tatăl sau cele pregătite din vecie pentru sfârsitul acestei lumi vremelnice. Dacă nașterea Fiului nu poate fi concepută de firea omenească, cu atât mai mult nu poate fi concepută purcederea Duhului din Tatăl, care nu are analogie în cele pământești. O imagine, dar și aceea destul de imperfectă a purcederii, crede Sfântul Vasile cel Mare că este modul în care iese din trup suflul gurii. Dar ține să completeze că ,,gura nu trebuie înțeleasă ca mădular al lui Dumnezeu, nici Duhul, ca o suflare ce se risipește, ci gura trebuie înțeleasă într-un chip vrednic de Dumnezeu și Duhul ca ființă vie, dătătoare de sfințenie. În felul acesta se exprimă intimitatea cu celelate personae și se păstrează insondabil modul provenienței Sale.” Nimeni nu este atât de nebun încât să mărturisească un alt nenăscut în afară de Tatăl, nici un alt Fiu, de vreme ce Unul-Născut este Unic. Tot aşa trebuie să afirmăm şi cu privire la Sf. Duh, ca Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevărului, Cel care cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, Mângâietorul şi Dătătorul de viaţă, şi astfel salvăm unicitatea şi raţiunea unităţii Sfintei Treimi.
Din Sfânta Scriptură reiese cu prisosință că Duhul Sfânt nu este o creatură și că este creator. El participă atât la crearea lumii văzute cât și a lumii nevăzute, a îngerilor, care numai datorită harului Său capătă o relativă desăvârșire chiar de la creație. Cu toate acestea, deosebirea dintre El și Duhurile slujitoare nu este de grad ci de esență, este deosebirea dintre meșter și lucrarea mâinilor lui. Chiar dacă în Evanghelia dupa Sf. Ioan se afirmă că „toate prin El s-au făcut”(Ioan 1,3), nu se referă sub nicio formă la Persoana Duhului Sfânt ca fiind creat, ca si cum Acesta ar putea fi numărat împreună cu creaturile, deoarece El este o fire singulară, este unic, deci nu poate fi înţeles împreună cu toate făpturile. Sfânta Scriptură păstrează tăcerea şi ne convinge că trăirea şi priceperea Duhului Sfânt ne este păstrată pentru veacul ce va sa vină, atunci când nu vom mai privi în oglindă şi în ghicitură, ci ne vom învrednici de contemplarea lui Dumnezeu în trei ipostasuri faţă către faţă.
Denis Boboc,
Student anul IV,
Facultatea de Teologie din Craiova,
Secţia Pastorală