21.02.2018 – Cteheză la Articolul VII din Simbolul de Credinţă

„Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii,

a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

Pregătirea aperceptivă

În primele veacuri creştine, învăţătura ortodoxă era deplin exprimată in Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Astfel Mărturisirea de credinţă resprezintă o expunere sistematică a adevrurilor revelate, aşa cum se remarcă din cuprinsul articolelor care îl alcătuiesc. Denumirea de simbol vine din limba greacă de la termenul συμβάλλω, care inseamnă a pune impreună sau a face o sinteză a întregului. Articolele Simbolului de credinţă luate şi explicate separat, ele nu îşi pierd apartenenţa unui corp comun, deoarece ele nu se limitează la cuvintele mărturisirii de credinţă, ci conduc spre Adevărul însuşi.

Simbolul de credinţă ortodox a fost alcătuit in cadrul primelor doua Sinoade Ecumenice, de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Simbolul niceean reprezintă acordul parinţilor sinodali cu privire la invăţătura despre Persoana Fiului afirmând precis şi lămurit „Dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Sa cu Tatăl.” Reprezentând o învăţătură importantă în cultul ortodox, episcopii obişnuiau să explice crezul în predicile lor catehumenilor, adică celor ce se pregateau sa primească Sfânta Taină a Botezului, dar în acelasi timp îi îndemna pe competenţi (competentes, iluminati, φωτιζόμενοι) şi să îl mărturisească în mod conştient şi participativ.În centrul kerigmei apostolice a stat mereu credinţa în Învierea Mântuitorului din morţi, căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră.”(I Cor. 15, 14), având astfel temeiul scripturistic al vietii celei veşnice, de aceea învăţătura eshatologică nu s+a adaugat învăţăturii trinitare ulterior, ci ea a fost constitutivă propovăduirii apostolice.

Anunţarea temei.

Vom încerca aşadar să redăm această învăţătură, despre a doua venire a lui Hristos aşa cum ne mărturiseşte şi articolul VII din Crez şi vom reflecta la înţelesul lui în limina revelaţiei dumnezeieşti.

„Şi iarăşi va să vină cu slavă…” Această expresie din Crez ne încredinţează pe noi că Mântuitorul nu ne-a părăsit pentru totdeauna prin Înălţare, ci o sa vină a doua oară, dar nu cum a venit prima data în chip smerit, luând trupul omenesc plin de afecte şi îndumnezeindu-l. El o să vină la sfârşitul veacurilor ca Domn al slavei, iar acest lucru Iisus nu îl ţine ascuns de ucenicii Săi, ci le descoperă lor ca să creadă şi să se încredinţeze că El este Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.”(Apocalipsa 22,13). Aşa cum întreaga creaţie îşi are începutul în Hristos „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), iar omul este „chip al Chipului”, tot aşa şi sfârşitul este în Persoana Fiului. A doua venire a lui Hristos întru slavă arată şi sfârşitul acestei lumi atinsă de păcat şi de stricăciune, tocmai de aceea Dumnezeu a hotărât în planul iconomiei Sale şi o zi în care se va nimici această lume întinată de diavol şi va triumfa Împărăţia Cerurilor. Însă despre această zi nu ştie nimeni, acest lucru ni-l spune Iisus: „iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 25,13).

Tratarea temei

În ultima carte a Noului Testament este descrisă ziua când Mântuitorul va veni a doua oară. Sectele lumii interpretează greşit şi în mod tragic acest sfârşit al lumii, punând mai mult accent pe partea distrugătoare a lumii. Este adevărat că lumea aceasta va pieri, că „soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24,29), dar Sfântul Chiril al Ierusalimului ne îndeamnă „să nu ne întristăm că numai noi ne sfârşim, şi stelele se sfârşesc, dar poate că se vor ivi din nou. Domnul va face sul cerurile nu ca să le piardă, ci ca să le ridice mai bune”. Făgăduinţa noastră în cea de-a doua venire a Mântuitorului constă în credinţa învierii morţilor.

Învăţătura creştină despre moarte.

Moartea  nu înseamnă nimicirea omului sau distrugerea totală a fiinţei sale, ci începutul unei noi vieţi, aşa şi lumea nu va fi nimicită, ci schimbată, transformată intr-o lume nouă, pe măsura fiinţei omeneşti renăscute prin înviere, în aceasta nouă creaţie urmând să domnească o deplina desăvârşire fizică şi moral-spirituală. Astfel, Sfântul Ioan, în Apocalipsă 21, 1, spune: „Si am văzut un cer nou şi un pământ nou. Căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este”. (I Cor. 7, 31); iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci chipul acestei lumi va trece” (I Cor.7, 31); iar Sfântul Apostol Petru zice: „Atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface, iar pământul si lucrurile de pe el vor arde cu totul” (II Petru 3,10).

În Vechiul Testament, se găsesc puţine indicaţii despre starea sufletului dupa moartea trupului. Evreii din perioada preexilica credeau că sufletele celor morţi se coboară pentru totdeauna în „şeol”, loc de tristeţe si resemnare situat într-o cavernă rece si întunecoasă din adâncul pământului (Iov. 7, 9-10; 16, 22). În aceasta sumbră „locuinţă a morţilor”, în care se adună pe rând toţi pământenii şi unde fiecare se întâlneşte cu părinţii si strămoşii săi (Facere 15, 15; Iov 30, 23), sufletele sunt lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu (Ps. 88, 4-6) şi nu mai au putinţa să-L laude şi să-l slujească. Maleahi a asemănat judecata din „ziua venirii Domnului” cu focul topitorului şi cu leşia nălbitorului şi a prezis ca pedeapsa lui Dumnezeu se va abate fără cruţare asupra tuturor păcătoşilor. Prezicerea învierii morţilor şi a judecaţii din urmă şi-a găsit o expresie potrivita într-una din vedeniile lui Daniel: „În vremea aceea, mulţi din cei ce dorm in ţarina pământului se vor scula, unii la viaţa veşnică, iar alţii spre ocara şi ruşine veşnică”.

Moartea trupeasca este urmare a păcatului strămoşesc (Facere 3, 3-19). Prăbuşirea stăpânirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a început din momentul în care Iisus Hristos a acceptat de bună voie moartea pe cruce şi a înviat din mormânt. Credinţa creştina în învierea morţilor nu se mai întemeiază deci doar pe cuvintele Sfintei Scripturi, ci şi pe Învierea Mântuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai arătărilor Domnului după Înviere (I Cor. 15, 3-8). Pentru creştini, eliberarea din stăpânirea morţii şi judecata lui Dumnezeu nu se situează însa doar in epoca ce va fi întemeiată la Parusia lui Hristos inaugurată în lume odata cu jertfa de pe Golgota şi cu minunea de la Cincizecime (Ioan 3,19; 5, 24-30).

„Răul a intrat în lume prin voinţă”, neavând o fire, ci o stare. Tot prin voinţă, care este singura lui subzistenţă, el devine realitate. Voinţa este aceea care-i dă răului o oarecare fiinţă aparentă. Moartea păcătoşilor este însa urmată, pentru suflet nu de răsplată şi pace, ci de pedeapsă şi chinuri. Căci pe când moartea celui drept nu mai este o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere spre o viaţa de fericire, moartea celui păcătos este o trecere spre chinuri veşnice. Prin moartea trupească, cei ai lui Hristos scapă de ultima stricăciune moştenită de pe urma păcatului strămoşesc şi de aceea ei privesc moartea ca pe o eliberare şi o biruinţă. Pe aceştia, harul Sf. Duh şi îndeosebi împartăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin Taina Sfintei Euharistii, i-a ajutat ca încă din viaţa pământească să se ridice mai presus de moarte, nemaitemându-se de ea şi aşteptând-o ca pe un prilej de a se apropia mai deplin de Hristos.

Recapitularea

După credinţa creştină învăţătura despre moarte are următoarele coordonate:

  • Este urmarea păcatului, plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23);
  • Marchează sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul celei veşnice;
  • Moartea este iminentă;
  • Prin suflet omul este nemuritor.

Sfârşitul lumii are câteva semne distincte, semne revelate nouă pentru a ne putea da seama ca se apropie vremea ca Fiului Omului să vină şi totodată ne înseamnă să ne pregătim pentru întâmpinarea Domnului. Aceste semne vor sluji celor credincioşi şi vor demonstra că tot ce a spus Hristos despre a doua Sa venire se va întâmpla întocmai. Dar oare care sunt aceste semne premergătoare Parusiei? Despre acestea vom vorbi în cele ce urmează.

a) Înmulţirea ereticilor. Este primul semn al apropierii celei de a doua veniri a lui Hristos, iar acest lucru a fost anunţat de Hristos prin cuvintele: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Matei 24, 4-5). Aceşti eretici au apărut încă din primele secole creştine, dar Sf. Chiril ne îndeamnă să stăm tari în credinţă, căci vor apărea şi mai mulţi, iar astăzi există suntem martori la o invazie a sectelor.

b) Înmulţirea războaielor şi a vărsării de sânge. În decursul istoriei, omenirea s-a confruntat mereu cu războaie şi conflagraţii. Războiul este întotdeauna cauza suferinţelor, pe care Hristos le numeşte „începutul durerilor” (Matei 24,6-8), dar nu ele sunt sfârşitul, ceea ce demonstrează încă o dată că sfârşitul nu se identifică cu distrugerea, ci cu scopul pentru care Dumnezeu a zidit lumea.

c) Prigonirea creştinilor. Această prigonire a creştinilor a fost prevestită de Iisus în mai multe locuri: „ei vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, ducându-vă prinşi în sinagogi şi în temniţe, şi vă vor duce la împăraţi şi la dregători, din pricina numelui Meu.” (Luca 21, 12), dar tot El ne îndeamnă la stăruinţă: „Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdare veţi dobândi sufletele voastre.”.

d) Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile. Între profeţiile făcute de Mântuitorul cu privire la sfârşitul lumii este şi aceasta: „Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Mt 24, 14). Din această profeţie nu rezultă că Evanghelia va fi primită de toate popoarele, de asemenea nici faptul ca sfârşitul va veni îndată ce Evanghelia va fi propovăduita la toată lumea. Aşadar, esenţialul este că la toate popoarele din lumea întreagă, indiferent de mulţimea lor şi de locul în care trăiesc, să se fi vestit Evanghelia prin propovăduitori, indiferent dacă ea va fi primită sau nu.

e) Slăbirea credinţei şi înmulţirea fărădelegilor. Hristos ne spune că va veni timpul când fărădelegea va fi la loc de cinste, iar răufăcătorii vor fi lăudaţi, fiind semnalat faptul că fărădelegea va lua locul virtuţii: „atunci veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt” (Marcu 13,14).

f) Întoarcerea poporului lui Israel la Mântuitorul Hristos. Însuşi Mântuitorul deplânge starea deplorabilă în care a ajuns poporul lui Iahve, şi îi mustră pentru că, deşi au primit din gura profeţilor cunoştiinţa celor viitoare, nu au crezut, ci chiar mai mult, ei şi-au luat vina răstignirii Mântuitorului asupra lor: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”(Matei 27,25). Dar pe lângă toate astea, Dumnezeu aşteaptă întoarcerea poporului ales pe calea adevăratei credinţe, zdrobind împietrirea inimii lor, „pentru că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul păgânilor. Şi astfel, întregul Israel se va mântui, precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul” (Romani 11, 25-29).

g) Venirea lui Antihrist. Numele de Antihrist înseamnă adversar sau duşman al lui Hristos. El se referă fie la duşmanii lui Hristos in general, fie la o persoană anume, diavolul, sau o unealta a sa, un trimis al Satanei, spre a-L combate pe Hristos, şi care-i va atrage la rătăcire pe mulţi. Puterea lui însă va înceta la venirea Domnului. Sfântul Apostol Ioan zice: „Copii, este ceasul de pe urma, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2, 18).

Asocierea

Prin cuvintele „să judece viii şi morţii…” observăm că „Fiul lui Omului este şi Judecătorul lumii”. În momentul judecaţii particulare, credincioşii nu sunt în măsură sa cunoască urmările pe care, după moartea lor, vorbele şi faptele lor le vor avea asupra foştilor lor contemporani şi uneori chiar asupra generaţiilor viitoare. În afara de acesta, sentinţa data acum afectează doar starea sufletului, deşi acesta a săvârşit binele si răul dimpreună cu trupul. Fiind incompletă, judecata particulara nu poate avea decât un caracter provizoriu. De aceea, Dumnezeu, în virtutea dreptăţii Sale, a rânduit ca îndata după învierea morţilor să se facă o nouă judecată şi ca aceasta să aibă caracter universal, solemn, public şi definitiv.

Judecata universală va cuprinde întreaga lume având caracter solemn, fiind făcută de Mântuitorul Hristos înconjurat de Sfinţii Săi apostoli şi îngeri în mod public. Cei găsiţi vinovaţi vor fi trecuti într-o stare veşnică de remuşcări, ruşine şi chinuri, consecinţă a îndepărtării lor de la faţa lui Dumnezeu (I Tes. I, 6; II Tes. I, 8),  iar cei mântuiţi vor fi trecuţi într-o stare veşnică de pace, cinste şi fericire, consecinţă a „vederii lui Dumnezeu faţă către faţă” şi a împărtăşirii cu slava Sa (I Tes. I, 7; II Tim, IV, 8).

A Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.Sfârşitul tuturor este Dumnezeu precum un hotar nesfârşit al celor ce sunt. Noi mărturisim că Dumnezeu va împărăţi împreună cu drepţii Săi în veci şi credem cu tărie că nu toate vor pieri, ci mai degrabă se vor schimba, se vor hristoformiza. Potrivit Sfântului Andrei, Apocalipsa este ca o manifstare a tainelor ascunse văzute de gândul curat, fie prin vise sfinte, fie prin iluminare, atunci cand omul este treaz. Apocalipsa lui Ioan revelează cu precădere „măreţia Dumnezeirii lui Hristos”.

Generalizarea

În unele cercuri creştine din primele secole s-a ivit credinţa că sfârşitul lumii, învierea tuturor morţilor şi judecata de apoi vor fi precedate de o înviere trupească a sfinţilor, de o judecată a păcătoşilor aflaţi în viaţă si de o împărăţie glorioasă a lui Hristos, împreună cu sfinţii Săi, pe pământ. Pentru sprijinirea acestei credinţe, s-a recurs la interpretarea literală a vedeniei descrise simbolic în Apocalipsă (20, 1-5), unde, după opinia unora, se afirmă că trebuie să ne aşteptăm, pentru o perioadă de o mie de ani, la o noua eră mesianică pe pământ. Adepţii acestei credinţe au fost numiţi hiliaşti (in răsărit) sau milenişiti (in apus). După felul cum îşi închipuiau fericirea mesianică pe care o aşteptau, ei erau de daoua feluri: unii, trupeşti – printre care se numărau cerintienii şi ebioniţii – care credeau că, in presupusul mileniu mesianic, cei aleşi se vor bucura în voie de satisfacerea tuturor poftelor trupeşti; şi alţii, cei spirituali, credeau că fericirea va consta din dreptate, pace şi alte bunuri morale.

Hiliasmul de sens trupesc a dispărut odată cu erezia cerintiană şi cea ebionită. Hiliasmul de nuanţă spirituală a avut o existenţă ceva mai lungă, dar n-a izbutit niciodată să se impună atenţiei generale. Deşi a avut câţiva susţinători de vază – cum au fost Popias de Ierapole, Sfintul Justin Martirul si Filosoful, Sfintul Irineu, Tertulian, Sfintul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactanţiu, Victoriu de Pittavi, Sulpiciu Sever, Metodiu de Olimp – si cu toate ca n-a fost condamnată în mod oficial de Biserică, şi această formă de hiliasm a rămas încetul cu încetul fără adepţi şi apoi a fost dată uitarii. La dispariţia hiliasmului au contribuit mai ales Origen şi Dionisie de Alexandria, în răsărit şi Fer. Augustin, în apus.

În încheiere trebuie să reţinem că „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iez. 33, 11). Pe cel care se pocăieşte cu lacrimi îl iartă aşa cum spune profetul: „ dacă te întorci către mine cu lacrimi vei fi mântuit” (Isaia 45, 22), iar pe cel care nu-L ascultă îl va păstra pentru judecata Înţelepciunii: „ pentru că aţi lepădat toate sfaturile Mele şi aţi râs de mustrările Mele, de aceea şi Eu voi râde de pieirea voastră “ (Pilde I, 24-25) sau precum se pronunţă Domnul: „ duceţi-vă de la mine, în focul care este gătit diavolilor şi îngerilor răi ” (Matei 25, 41). Deci să stăm treji în credinţă şi să ţinem lumina mereu aprinsă sub obroc, pentru a ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, făcându-ne împreună moşteniori cu El ai Împărăţiei Cerurilor. Amin!

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IMBOR, Bucureşti, 2013;
  2. Ivan, Pr. Adrian. Crezul ortodox în 12 cateheze, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015;
  3. Lossky, Vladimir. Teologia mistică a Bisericii de Răsărit traducere Pr. V. Răducă Editura Anastasia, Bucureşti, 1994;
  4. Nellas, Panayotis. Omul – animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan Ică jr., Deisis, Sibiu, 1999;
  5. Popa, Pof. Univ. Dr. Irineu. Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010;
  6. Rămureanu, Pr. Prof. Dr.  Ioan. Istoria Bisericească Universală, Editura IBMOR, Bucureşti, 2004;
  7. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura IMBOR, Bucureşti, 2003;
  8. Vlachos, Arhim. Hierotheos. Predici la marile sărbători, trad. Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004.

Denis Boboc,

Student anul IV,

Facultatea de Teologie din Craiova,

Secţia Pastorală


Atasate la articol:


Sinodul VII