pe drumul în care sunt umbra propriei mele turme
privesc înapoi să văd dacă cineva îmi calcă pe urme.
numai umbra este singura care nu mă poate uita,
un orizont ce mă cheamă necontenit a-l îmbrățișa.
în fapt mă uit după altul ca după cel ce ar putea fi
și uitarea devine vederea ce nu mă mai poate privi,
iar în drumul spre celălalt ochii fac mâini ce se sting
în întunericul care vede cu degetele cu care ating.
astfel privesc pașii care mi se nasc în urma pășirii.
seamănă cu o curgere ce dă sens în timp devenirii
și se întind nesfârșit doar în urmă, ca o amintire,
ce deschide trecutului un alt orizont fără de fire.
dar nu numai infinitatea cărărilor purtând libertatea
mă tulbură și îmi adâncește ființa ca moartea,
ci teama de a merge înainte doar cu propria umbră
către cineva ce nu așteaptă ca altceva să îl ajungă.