Mântuitorul nostru voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștiința adevărului să vină (1 Tim. 2, 4). Înțelepciunea dumnezeiască a socotit însă că e bine să nu dispară din viața noastră orice urmă despre cădere și mântuirea să nu se dea cu totul dea gata, ci să contribuim și noi la dobândirea ei.
Întreaga lucrare de ridicare a vieții creștinului are nevoie din partea lui de credință și fapte bune. Acestea nu sunt un preț de schimb, pe care îl plătește omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârșește omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu.
a) Credința
Aceasta nu este numai un act de cunoaștere, de adeziune liberă la cele descoperite de Dumnezeu, ci este necesar ca ea să fie lucrătoare prin iubire: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Astfel, ea este o manifestare integrală a sufletului omenesc, incluzând în sine și iubirea și nădejdea. Angajează întreaga ființă a creștinului, cuprinzând în sine atât credința în opera mântuitoare a lui Hristos și alipirea de ea cât și credința ca legătură personală cu Hristos. Ea mai cuprinde și încredințarea și nădejdea că vom primi cele făgăduite de Dumnezeu și manifestarea ei nu numai în gânduri și în dispoziții virtuoase, ci îndeosebi în fapte bune.
Însuși Mântuitorul Hristos a arătat necesitatea credinței pentru mântuire zicând Apostolilor: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). În același sens vorbește și Sfântul Apostol Pavel: „Fără credință cu neputință este a bineplăcea lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6), iar în alt loc: „De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom. 10, 9).
Odată îndreptat omul prin Botez credința preogresează, nu rămâne doar la starea generală sau informă de acceptare globală a Revelației, ci e fecundată de elmentul viu, activ și roditor al dragostei devenind lucrătoare prin iubire. Această credință înseamnă o dăruire și o unire treptată cu Hristos, din jertfa Căruia primim și noi puterea de a muri păcatului și a învia la o viață nouă împreună cu El, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii lui Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru” (Rom. 6, 11).
Prin credința lucrătoare prin iubire, spune Sfântul Pavel ne însușim starea de dreptate a lui Iisus ca urmare a jertfei și învierii lui. Această credință o opune Apostolul faptelor legii, săvârșite numai din puterile omului și nu din puterea lui Hristos, fapte care nu aduc omului îndreptarea (cf. Rom. 3, 25-28). Dar precum faptele care nu izvorăsc din credința în Iisus Hristos și din iubirea față de El nu au valoare pentru mântuire, la fel și credința care nu e lucrătoare prin iubire nu poate aduce mântuirea.
Părintele Dumitru Stăniloae ne explică credința ca ”iubire față de Hristos” și ”însușirea iubirii Lui față de oameni”. Credința adevărată este începutul acestei deschideri și încrederi în infinitatea iubirii lui Hristos.
b) Faptele bune
Alături de credință și faptele bune sunt necesare pentru mântuire. Mântuitorul ne spune: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer” (Mt. 7, 21). Faptele bune reprezintă criteriul după care, la judecata obștească, vom moșteni împărăția cerurilor sau vom fi excluși de la ea (Mt. 25, 34-45). Sfântul Apostol Pavel subliniază în nenumărate rânduri că la dreapta judecată Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Cor. 5, 10); „Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică” (1 Tim. 6, 18-19).
Pentru a dobândi mântuirea nu putem face separație între faptele bune și credință, acestea completându-se reciproc și izvorând una din cealaltă. Sfântul Iacov ne spune în acest sens: „Omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credință” (Iacov 2, 21), iar despre credința care nu se manifestă prin fapte, spune: „Credința fără fapte moartă este” (Iacov 2, 17).
Biserica Ortodoxă a păstrat și mărturisește această învățătură așa cum au stabilit-o Sfinții Părinți. Astfel Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părți: din cunoașterea exactă a dogmelor pietății și din fapte bune. Dogmele fără de fapte bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primește însă nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietății”.
Nu se poate arăta unde sfârșesc faptele și unde începe credința, sau invers, deoarece între ele există o legătură organică. Dacă credința este aceea care îndreptează și mântuiește, ea însăși este în același timp și faptă bună, curpinzând și îmbrățișând în sine și faptele externe în mod necesar; la fel se poate spune și despre faptele bune că ele aduc cu sine mântuirea, dacă izvorâsc din credința în Hristos.
Chiar dacă faptele bune, izvorâte din credință, sunt meritorii în ele însele, noi nu suntem îndreptățiți să ne lăudă cum ele, sau pe baza lor să pretindem dobândirea propriei mântuiri. Aceasta rezultă lămurit din cuvintele Mântuitorului și din cele spuse de Sfântul Apostol Pavel. Astfel, Mântuitorul ne spune: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10), iar Sfântul Apostol Pavel vorbește despre sine: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui care a fost întru mine nu a fost în zadar, căci m-am ostenit mai mult decât ei toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (1 Cor. 15, 10), iar în alt loc: „Căci ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7).
Faptele bune ca rod al adevăratei credințe, întăresc permanent puterea sufletului spre o continuă înnoire a vieții în Hristos, până la „statura bărbatului desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13). Ele sunt cele care arată chipul lui Hristos în viața duhovnicească a credinciosului. Pornind din credință, faptele bune verifică și desăvârșesc credința.
Pr. Ion Murgilaşi