Moartea vine asupra omului răpindu-i sensul existenţei pământeşti și viaţa apare ca o repetiţie monotonă, şi fără vreun scop. Numai întorcându-se spre Dumnezeu, spre Veşnicie, omul redobândeşte sensul pentru care a fost creat, care este în el şi nu a putut fi anulat de către moarte. “Chipul lui Dumnezeu” din om, a fost umbrit dar nu şters cu totul, el este cel care însetează după un sens, el îşi caută împlinirea. Tocmai de aici vine şi misterul fiinţei noastre care suferă pentru neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu. Paul Evdokimov, întregeşte acest fapt prin cuvintele: „nici un rău nu va putea să şteargă misterul iniţial al omului, pentru că nu există nimic care să poată distruge în el pecetea neştearsă a lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nyssa, vede moartea biologică, ca urmând după cea dintâi izvorâtă din ruperea comunicării cu Dumnezeu şi o înţelege ca pe o “curăţire de rău”. „Dacă prima este creată de om, cea de-a doua, se impune asemeni unui leac al celei dintâi: pentru ca păcatul care ne-a devenit într-un anume chip co-natural, să nu se eternizeze, vasul prezent se destramă în moarte printr-o mai bună purtare de grijă; pentru ca după ce răutatea va fi îndreptată, natura umană să fie reconstituită în viaţa restaurată de la început, fără să mai fie amestecată cu răul”. Durerea şi moartea, din efecte ale păcatului, prin iubirea lui Dumnezeu, devin mijloace împotriva păcatului. Suportarea durerii, întăreşte spiritul nostru, îl deschide spre Dumnezeu. În astfel de momente, omul îşi înţelege propria-i stare şi limitele sale, recunoscându-l pe Dumnezeu ca şi Creator dar şi Tată al său, simţindu-I iubirea şi dreptatea. Moartea, este omorârea stricăciunii, nu a omului, ci ea distruge închisoarea vieţii în stricăciune, iar omul abandonând stricăciunii ceea ce a primit de la ea, este eliberat. Într-o rugăciune a Bisericii noastre de la slujba înmormântării, se spune „Şi ca să nu fie răutatea fără de margini a lăsat Dumnezeu moartea” sau: „Plâng şi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând. . . fără mărire şi fără chip. O minune! Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi?”
Moartea este un fenomen universal și inerent naturii umane. Biserica creștină învață că ea a survenit în lume în urma păcatului originar: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Ea nu înseamnă o distrugere completă a ființei umane, ci numai o despărțire a sufletului de trup. Trupul se întoarce în pământ din care a fost luat, precum spune Sfânta Scriptură: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care ai fost luat” (Fac. 3, 19). Sufletul se întoarce, însă, la Dumnezeu de la Care și-a primit existența, precum ne dă mărturie aceeași carte sfântă: „Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7).
Deci trupul este muritor, iar sufletul veșnic: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28). Sufletul este mai de preț decât trupul și decât orice alte bunuri materiale: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).
Moartea se înscrie ca un moment necesar și plin de sens pe traiectoria vieții. Fostul patriarh al Constantinopolului, Atenagora, a spus: „Moartea este o poartă. Trecem prin moarte în viață. Viața își află împlinirea prin moasrte. Fără moarte viața ar fi ireală, ar fi o iluzie, un vis fără deșteptare”. Moartea este taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenței, este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o altă existență, spre existența veșnică. Ea face să se reveleze ființei noastre misterul ei de persoană. Unde nu se mai trăiește moartea ca mister, toată viața se aplatizează, dar și invers, unde nu se mai trăiește persoana ca mister, moartea încetează a mai fi sesizată ca mister.
Moartea este singura trecere de aici la Dumnezeu, arătând prin aceasta transcendența lui Dumnezeu și a vieții noastre depline în El, ca împlinire a ei. Părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe P. Althaus, numește moartea ca fiind deosebirea, granița strictă între Dumnezeu și viața nostră. Nu se poate merge la Dumnezeu fără a trece prin moarte. Ea este granița la care ne apare Domnul vieții, Care singur are nemurire: ”Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin” (1 Tim. 6, 16).
Pr. Ion Murgilaşi