Mărturisirea păcatelor, mai mult ca oricând în cursul vieții, aduce acelui ce se află pe moarte iertarea păcatelor, liniștirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii pe care îi va fi nedreptățit, urât sau păgubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat.
În ceea ce privește Sfânta Împărtășanie, ea este arvuna vieții veșnice și chezășia învierii: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6, 54). Ea este merindea cea mai scumpă și mai de pe urmă, de care nici un creștin nu trebuie lipsit și pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al veșniciei.
Necesitatea Sfintei Împărtășanii înainte de moarte este mărturisită și de Sfinții Părinți, adunați la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea (325), în cel de-al 13-lea canon al lor: „Iar pentru cei ce pleacă (din viața pământească), să se păzească și acum legea veche și canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă și cea mai trebuincioasă”. Sfântul Trup și Sânge va fi pentru cel răposat cel mai bun tovarăș, scut și apărător în fața Tronului Judecății.
Spaima de moarte arată că ea nu este un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs un fenomen contrar naturii. Moartea a apărut ca o despărțire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, deci ca urmare a păcatului. Creștinul spovedit și împărtășit își așteaptă moartea cu mai mult curaj și seninătate. De acea cea din urmă împărtășire poartă în popor numele de Grijanie, adică grija cea mai de căpetenie și cea mai de pe urmă care se cuvine să o avem pe pământ pentru mântuirea sufletului nostru.
Rugăciunile pentru cei morți existau și la păgâni, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe morminte și alte obiceiuri. Aceste rugăciuni existau și la evrei. Locuitorii Galaadului au înmormântat trupul lui Saul și al fiilor săi, au plâns, s-au tânguit și au postit epntru Saul și cei din casa lui Israel care căzuseră de sabie în lupta cu Filistenii (2 Regi 1, 29). Profetul Ieremia poruncește ca pentru cei ce L-au părăsit pe Dumnezeu să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morți (Iermis 16, 7-11). Iar Iuda Macabeul a dat ordin să se facă rugăciuni pntru cei morți în luptă, spre a fi sloboziți de păcate (2 Macabei 12, 46).
În creștinătate rugăciunile pentru morți au o fundamentare mai precisă. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a înființat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii cât și cei morți: „Căci dacă trăim, și dacă murim ai Domnului suntem, căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Rom. 14, 8-9). Creștinii formează un singur tot, o entitate, un organism viu, un corp: „Așa și noi, cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). Deci, în Biserica creștină între cei vii și cei morți nu este un zid despărțitor, ci constituind un organism sunt solidari împreună.
Rugăciunile pentru cei morți se bazează pe porunca iubirii dată de Mântuitorul Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan 13, 34). În iubirea față de aproapele noi îi dorim semenului nostru binele moral și material; iar binele spiritual, cel mai înalt pe care i-l putem dori este dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Fiind în comuniune cu cei aflați în viață dar și cu cei plecați din lumea aceasta, rugăciunea fiecăruia este folositoare pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).
Dar rugăciunile pentru cei răposați mai au o fundamentare în învățătura Bisericii Ortodoxe. Conform acesteia după săvârșirea din viață a omului urmează două judecăți: cea particulară și cea generală sau universală precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Astfel, rugăciunile celor vii petru cei decedați spre a li se ameliora situația, intervin după judecata particulară sau între judecata particulară și cea universală.
Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului și nu asupra sufletului și trupului care se va efectua la judecata obștească. Se mai numește provizorie căci soarta unora dintre credincioșii pedepsiți pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoșii vor trece în munca veșnică a iadului.
Starea sufletelor după moarte și după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire în deplină conștiență. Viața conștientă de după moarte, însă, nu se mai poate schimba după voința omului. Adică, el nu-și mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt această schimbare nu mai este posibilă: „Legați-l de picioare și de mâini și-l aruncați în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13). Deci sufletul nu mai este liber să aleagă o viață nouă. Situația celor morți, destinați prin judecată chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor voință, ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii. De aici și necesitatea rugăciunilor pentru cei morți.
Pr. Ion Murgilaşi