Îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârșește la casa repausatului panihida care înseamnă priveghere sau slujbă de toată noaptea, înlocuind rugăcinile din timpul nopții ce se făceau odinioară în biserici sau în case la căpătâiul celor răposați.
Sluba înmormântării se săvârșește la trei zile după moarte în biserică, acesta fiind locul unde credinciosul a primit botezul și îmbisericirea, adică începutul vieții întru Hristos, deci, se cuvine ca tot aici să i se facă și cea din urmă slujbă, aceea care binecuvintează sfârșitul vieții sale pământești și intrarea pe poarta veșniciei. Trebuie precizat că Biserica a stabilit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioșii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncii și copiii până la șapte ani, a treia pentru diaconi și preoți de mir și a patra pentru călugări și arhierei.
Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioșilor este molitva de dezlegare („Dumnezeul duhurilor și a tot trupul”) urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot.
Pentru ca bucuria Învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea și durerea pentru cei morți, din zilele obișnuite, în Săptămâna luminată, adică între Duminica Învierii și Duminica Tomii există o rânduială specială privind slujba înmormântării. Aceasta este alcătuită în cea mai mare parte din cântările Învierii iar preotul este îmbrăcat în veșminte luminate.
”Sărutarea cea mai de pe urmă”, pe care rudele, prietenii și cunoscuții o dau celui repausat este pecetea dragostei și a unirii, ce leagă pe cei vii cu cei morți și totodată semnul iertării și al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi.
La coborârea sicriului în groapă, preotul aruncă prima lopată de pământ peste el pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Că pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Dar și pentru a mângâia pe cei rămași în viață că, chiar în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea și ocrotirea lui Dumnezeu, după cum zice Psalmistul: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa” (Ps. 23, 1).
Se varsă cenușă, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că „pământ și cenușă suntem” (Fac. 18, 27). Untdelemnul este semnul și pecetea lui Hristos, ca și undelemnul de la Botez iar vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viață care curge prin mădularele trupului omenesc și îl însuflețește, fiind acum preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viața cea veșnică. Tot semn al credinței noastre în înviere și nemurire este și coliva deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care Însuși Domnul le-a înfățișat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ și apoi să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24).
Pomenile sau praznicele morților sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților. Ele sunt rămășițe ale vechilor agape sau mese frățești, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării. Tot pomană se numește și orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă specială.
Pr. Ion Murgilaşi