Icoana este cinstită într-o măsură potrivită cu locul ei în viața creștinului, acela de călăuzire spre Hristos, spre sfințire, și anume prin venerare, spre deosebire de Cinstirea cuvenită Maicii Domnului, supravenerarea și mai ales de cea mai înaltă formă de cinstire care i se cuvine doar lui Dumnezeu, aceea de adorare. Temeiurile dogmarice ale cinstirii icoanei au fost formulate de Sfinții Părinți la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, provocat de disputa iconoclastă, poate cea mai aprigă și furtunoasă dispută din întreaga istorie a Bisericii. Ea a provocat în mod maxim gândirea teologică, timp de mai bine de un secol, cristalizând definitiv dogma Întrupării și a consecințelor ei. Căci, ceea ce, sub influența religiilor dualiste precreștine, nu puteau iconoclaștii în mod fundamental să înțeleagă, să accepte mai degrabă, era, posibilitatea, deschisă de Întrupare, ca spiritul să infuzeze materia fără a se contopi cu ea. Gândirea maniheistă consideracă materia este rea în sine, spiritul este bun în sine, iar suprapunerea lor este incompatibilă. Iconoclaștii, fie ei musulmani, evrei, maniheiști sau creștini nu au înțeles și un alt aspect esențial, ce fusese limpezit la primele sinoade și anume distincția dintre natură și persoană.
Mai târziu se vor pune bazele hristologice ale icoanei. Sfinții Părinți, începând cu Sfântul Vasile cel Mare trecând succesiv prin teologia elaborată de Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Nichifor, patriarhul Constantinopolului și culminând cu cea a Sfântului Teodor Studitul, pun un fundament solid cultului icoanelor. Prin clarificarea noțiunii de chip și prin distincția importantă dintre adorare și venerare, Sfântul Ioan Damaschin se distinge ca cel mai important apărător al icoanei în prima perioadă iconoclastă. Toate argumentele sale, concentrate în cele trei tratate pe care le scrie, în jurul anului 730, vor fi folosite în timpul Sinodului de la Niceea, în 787.
Apogeul teologiei icoanelor va fi atins de Sfântul Teodor Studitul care va lămuri deplin faptul că în icoană ”nu vedem nici firea divină, care este de nevăzut, dar nici firea umană singură, ceea ce ar însemna nestorianism, ci chipul Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos.
Pr. Ion Guţă