Introducere
În primele trei secole, Biserica nu şi-a putut desfăşura în mod liber activitatea sa, ci numai în condiţii extrem de precare. De aceea, nici problema unei întâietăţi între scaunele episcopale sau între comunităţi nu s-a pus. În faţa suferinţei toţi sunt egali şi nimeni nu se mai gândeşte la vreo întâietate.
Bisericile sau comunităţile cetăţilor principale ale Imperiului roman au dobândit o autoritate bisericească mai mare decât cele din localităţile mai neînsemnate şi au exercitat oarecare influenţă asupra Bisericilor mai mici. Autoritatea Bisericii din localitatea principală a trecut în chip natural şi asupra episcopului respectivei Biserici care ajunge, cu timpul, în fruntea administraţiei provinciei bisericeşti, în capitala căreia îşi avea reşedinţa. Raportul dintre episcopii locali şi episcopul capitalei, precum şi privilegiile acestuia, sunt oglindite în canonul 34 Apostolic, potrivit căruia: „Episcopii fiecărui neam se cuvine a cunoaşte pe cel dintâi dintre dânşii şi a-l socoti pe el drept cap şi nimic mai însemnat să nu facă fără învoirea aceluia”.
La început, de foarte mare autoritate s-au bucurat Bisericile înfiinţate de Sfinţii Apostoli, din ele răspândindu-se cuvântul Evangheliei şi în ţinuturile vecine. De aici, vicinele, cu jurisdicţii la vorbitorii de limbă latină. De la ele cereau informaţii cei ce aveau nedumeriri privitoare la învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli şi tot de la ele cereau comunităţile nou înfiinţate învăţători şi păstori. Dintre Bisericile apostolice însă, nu toate au ajuns la acelaşi renume, mai importante devenind numai acelea care se aflau şi în împrejurări locale de natură a le favoriza (politice, sociale, culturale, economice). Astfel ajung unele Biserici apostolice la o autoritate mai mare, eclipsând pe celelalte.
În Biserica veche a existat un sistem de conducere format din cinci patriarhate locale, sistem numit pentarhie (gr. penta + arhi = cinci căpetenii, cinci conducători). Aceste patriarhate au fost: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Existenţa acestui grup de cinci patriarhi şi constituirea lor în căpetenie pentarhică a Bisericii arată că aceştia erau egali între ei şi atestă inexistenţa vreunui primat de jurisdicţie în Biserică, ci doar a unuia de onoare.
Scaunul Romei – mărturii scripturistice
Din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie aflăm că Biserica din Roma a fost înfiinţată foarte de timpuriu. Aici, în capitala Imperiului roman, creştinismul s-a răspândit mai întâi datorită „romanilor în trecere” şi prozeliţilor din diaspora care participaseră la sărbătoarea Cincizecimii la Ierusalim, când S-a pogorât asupra Apostolilor puterea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2.10). Mai târziu, când Sfântul Apostol Pavel a fost trimis de procuratorul Palestinei Porcius Festus la judecata împăratului de la Roma, aceste a fost întâmpinat de creştinii din Roma, în primăvara anului 61 la Forul din Apius şi la Trei Taverne, ceea ce constituie o dovadă că creştinismul pătrunsese în capitala Imperiului mult înainte ca Apostolii Petru şi Pavel să fi sosit la Roma (Faptele Apostolilor 28.15). De altfel, atunci când Sfântul Apostol Pavel scrie romanilor, pe la anul 57-58, trecuse deja un număr mare de ani (Romani 15.23) de când Biserica lor exista şi pe care el dorea să o viziteze.
Cu toate acestea, Biserica din Roma îşi atribuie o întemeiere petrină, însă despre activitatea Sfântului Apostol Petru la Roma nu este nimic concret. Scriitorii bisericeşti de până la jumătatea secolului al IV – lea afirmă că cei dintâi episcopi ai Romei au fost: Linus, Cletus sau Anacletus, Clement Romanul, Evaristus, însă ordinea succedării acestora este greu de stabilit, asemenea şi anii păstoririi lor.
Canonul 6 al Sinodului I ecumenic
În primele trei secole, episcopul Romei nu a fost decât un episcop cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi, chiar dacă Biserica sa era renumită în Apus, fiind socotită singura Biserică Apostolică de aici şi mai ales pentru că era Biserica din capitala „lumii întregi” de atunci, jurisdicţia sa asupra unor Biserici vecine nu era sprijinită decât pe un obicei legalizat de către sinoade.
Sinodul I ecumenic, prin canonul 6, după ce a fixat cercul de competenţă al episcopului din Alexandria în privinţa circumscripţiilor respective relevă că acele drepturi trebuie validate în toată puterea lor deoarece tot în acel chip i se cuvine, după obicei, şi episcopului Romei şi circumscripţiile bisericeşti lui. Care sunt aceste circumscripţii bisericeşti, e greu de stabilit. Textul canonului este următorul: „Să se ţină obiceiurile cele vechi, cele din Egipt şi din Libia şi din Pentapole, astfel încât episcopul din Alexandria să aibă autoritate peste toate acestea. Fiindcă şi episcopul de Roma are această obişnuinţă. La fel şi în Antiohia, şi în celelalte provincii Bisericilor li se respectă prerogativele…”
Pe baza faptului că acest canon statorniceşte drepturile episcopului din Alexandria sprijinindu-se pe cele ale Romei, Biserica Apuseană a concluzionat că episcopul Romei avea jurisdicţie asupra tuturor celorlalte Biserici. „La acest motiv s-a adăugat împrejurarea că, în unele colecţii (Rufin, Prisca ş.a.), canonul începe cu cuvintele: «quod ecclesia romana semper habuit primatum» sau «ut urbis Romae episcopus habeat principatum» – deoarece Biserica romană a avut întotdeauna întâietate – şi că astfel a fost citit canonul într-o şedinţă a Sinodului IV ecumenic de către delegatul papei, Pashasiu”.
În acest canon, însă, nu poate fi vorba de vreun primat jurisdicţional al episcopului de Roma ci, din contră, arată că Roma nu reprezenta nimic deosebit şi, în orice caz, nimic superior faţă de celelalte centre bisericeşti importante. De reţinut este faptul că acest canon a fost emis nu pentru ierarhizarea scaunelor menţionate de el, ci doar pentru a fixa jurisdicţia lor în cadrul teritoriului respectiv, în conformitate cu împărţirea administrativă a Imperiului roman, dar pentru nici unul dintre ele cu drepturi jurisdicţionale în cadrul Bisericii întregi, aceasta stabilindu-se pe cale de obicei.
Canonul 3 al Sinodului II ecumenic
Un alt canon care se ocupă de poziţia episcopilor principalelor scaune bisericeşti din acea vreme este canonul 3 al Sinodului II ecumenic. Textul canonului prevede: „Iar episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea cinstei după episcopul Romei, pentru faptul că este Roma Nouă…”
Canonul de faţă, care este o continuare a canonului 2 al aceluiaşi Sinod ecumenic, recunoaşte episcopului Romei un primat de onoare în întreaga Biserică, cu motivarea că este episcopul Romei celei vechi, adică a vechii capitale a Imperiului, iar episcopului din Constantinopol i se recunoaşte locul al doilea în ierarhia onorurilor, cu motivarea că el este episcopul capitalei celei noi a Imperiului, numită Roma Nouă. Se observă că ierarhia onorifică între cele două principale scaune de atunci ale Bisericii are ca şi criteriu de bază însemnătatea politică a cetăţilor respective şi că Romei şi Constantinopolului nu se oferă vreo întâietate jurisdicţională, ci una de onoare, o întâietate a cinstei.
Că într-adevăr Sinodul II ecumenic şi, deci, Biserica de atunci a stabilit drept criteriu pentru ierarhizarea onorifică a scaunelor principale din acea vreme însemnătatea politică a cetăţilor de reşedinţă a acestora şi că hotărârea cuprinsă în canonul 3 al acestui Sinod ecumenic se referă numai la ierarhia onorifică a principalelor două scaune, iar nicidecum la vreo ierarhie jurisdicţională a acestora sau la vreun primat de jurisdicţie al scaunului Romei faţă de celelalte scaune principale sau faţă de întreaga Biserică, ne arată într-un mod amănunţit şi mai explicit, canonul 28 al Sinodului IV ecumenic, care reprezintă o reluare şi o tâlcuire autentică a canonului 3 al Sinodului II ecumenic.
Canonului 28 al Sinodului IV ecumenic
În textul canonului 28 al Sinodului IV ecumenic, se spune: „Urmând întru toate hotărârile Sfinţilor Părinţi, cunoscând canonul acum citit, al celor 150 de preaiubitori de Dumnezeu episcopi, al celor care s-au întrunit pe vremea celui de pioasă memorie Teodosie cel Mare, devenit împărat în împărăteasca Noua Ro-mă, Constantinopol, şi hotărâm şi noi şi votăm aceleaşi cu privire la prerogati-vele prea sfintei Biserici a Constantinopolului. Fiindcă şi tronul venerabilei Rome, pentru faptul că cetatea aceea era împărătească, Părinţii i-au acordat prerogative egale prea sfântului tron al Romei celei noi, socotind de bine, au conferit şi prerogativele egale cu mai bătrâna Romă împărătească şi, în lucrurile bisericeşti să se mărească la fel ca aceea, fiind a doua după ea…”
Prin acest canon, pentru raţiuni politice, s-a conferit Romei vechi primatul de onoare în întreaga Biserică, iar Constantinopolului, Roma Nouă, capitala Imperiului roman (din anul 330), i s-au asigurat prerogative egale cu mai bătrâna Romă în privinţa onorurilor, fiind, însă, al doilea după episcopul Romei. Privitor la prerogativele sau drepturile de jurisdicţie ale celor două scaune, nu există nici o ierarhie, ci amândouă sunt egale, având aceleaşi drepturi sau privilegii în teritoriile lor.
Canonul 36 al Sinodului VI ecumenic
O nouă interpretare a canonului 3 al Sinodului II ecumenic, dar şi a canonului 28 al Sinodului IV ecumenic o reprezintă canonul 36 al Sinodului VI ecumenic.
În primul rând, canonul 36 al Sinodului VI ecumenic „arată ordinea în Pentarhie”. Se poate observa, apoi, că nu există vreun primat de jurisdicţie al episcopului Romei, ci doar vechiul primat de onoare exprimat şi în canoanele prezentate anterior.
Aşadar, este limpede că sfintele canoane atestă şi consacră o întâietate onorifică a scaunului Romei, însă nu precizează nimic în legătură cu vreo întâietate jurisdicţională.
Pr. Daniel Niţu