Sfânta Treime este una din cele mai mari taine ale creştinismului reprezentând un mister de nepătruns pentru mintea omenească.
Datorită acestui motiv, de-a lungul timpului, s-a ajuns la două extreme: unii, pentru că nu au putut s-o înţeleagă pe cale raţională, au negat-o pur şi simplu, aşa cum au făcut raţionaliştii, iar alţii încercând s-o explice într-un fel sau altul au căzut în grave erezii.
Un motiv în plus pe calea alunecării de la dreapta credinţă a construit-o şi lipsa de precizie a termenilor prin care se exprimă fiinţa divină şi trinitatea Persoanelor în primele veacuri creştine.
Faţă de învăţătura Bisericii, că cele 3 Persoane au o singură Fiinţă, unii dintre eretici contestă existenţa acestor Persoane, alţii dumnezeiască după numărul celor 3 Persoane.
Ereziile antitrinitare se împart în 4 grupe mari şi anume: Monarhismul, Subordinaţianismul, Unitariansimul, Triteismul.
1. Monarhismul
Această erezie pleacă de la concepţia că nu poate exista decât un singur Dumnezeu, deci o singură Persoană divină pentru că altfel nu am avea monoteism ci politeism.
Susţinătorii acestei erezii vorbesc despre persoane divine, dar în încercarea lor de a armoniza unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu ei accentuează pe de o parte unitatea lui Dumnezeu în detrimentul trinităţii, iar pe de altă parte, deşi vorbesc despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ei îi privesc doar ca trei puteri sau 3 moduri de manifestare a unicei Persoane divine.
După felul în care consideră aceste puteri sau moduri de manifestare ale Persoanei divine unice, monarhienii se împart în două: monarhienii dinamici (ebioniţi), monarhieni modalişti (patripasieni).
Monarhienii dinamici în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă, ereticul Pavel de Samosata (ep. Anth) învaţă că există o singură persoană dumnezeiască, Dumnezeu Tatăl. Fiul lui Dumnezeu, care în Revelaţie se mai numeşte şi Logosul (Înţelepciunea lui Dumnezeu) nu este o persoană propriu-zis, aparte de Dumnezeu Tatăl ci numai o putere a Tatălui şi acesta stă în acelaşi raport cu Tatăl, în care stă raţiunea cu sufletul omenesc. Mai concret, aşa cum omul pierde calitatea de om dacă se înlătură de la el raţiunea aşa şi Dumnezeu pierde calitatea de Dumnezeu dacă se ia de la El Logosul.
În privinţa Duhului Sfânt, monarhienii dinamici au aceeaşi părere anume că Sfântul Duh nu este o persoană divină ci numai o putere a Tatălui.
Monarhienii modalişti în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă, ereticul Sabelie (prezbitor la Roma) admiteau o „Treime” a Dumnezeirii, însă nu una adevărată ci doar aparentă. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt decât 3 moduri diferite în care se manifestă Dumnezeu. De aici rezultă, după spusele lui Sabelie că în timpul când Dumnezeu există ca Tată, El nu există ca Fiu, sau ca Duh Sfânt; când există ca Fiu, nu există ca Tată şi ca Duh Sfânt, etc.
Modalismul, pe lângă faptul că neagă Sfânta Treime, duce la o limitare a Divinităţii, deoarece atunci când Divinitatea se manifesta ca Fiu întrupat, ea există numai în lume, nu şi mai presus de lume.
Modalismul a fost combătut de Tertulian de Impolit, şi de Dionisie cel Mare, episcopul Alexandriei. Aceştia însă în combaterea lor au mers uneori prea departe în afirmarea că Fiul este deosebit de Tatăl şi au căzut în cealaltă extremă învăţând că Fiul este după fiinţă inferior şi subordonat Tatălui. Dionisie cel Mare spunea că Fiul se deosebeşte de Tatăl ca creatura de Creator. Dionisie a revenit mai apoi asupra afirmaţiilor şi comparaţiilor sale, manifestându-şi întru totul credinţa ortodoxă.
2. Subordinatianismul
Subordinatianismul, ca părere teologică greşită, îl întâlnim încă prin secolul II. De subordonatianismul au fost acuzaţi nu numai Ipolit, Origen şi Dionise cel Mare ci şi Atenogora Teofil, Tertulian şi Lucian. Ca erezie însă, care a avut răsunet mare şi un însemnat număr de adepţi şi care a produs tulburări în Biserică, subordinatianismul, dus la extrem, apare numai în sec. IV sub formă de arianism și macedonianism
1. Arianismul
Întemeietorul acestei erezii este Arie, un prezbitor din Alexandria. Arianismul este o tendinţă nereuşită de a împăca raţional învăţătura despre Sfânta Treime cu unitatea lui Dumnezeu. El începe să fie manifestat şi discutat în public în anul 319.
Arie învăţa că există un singur Dumnezeu fără început şi mai presus de lume. Fiind mai presus de lume El nu poate intra în contact cu lumea finită. Din această cauză, când a hotărât să creeze lumea, a creat mai întâi din nimic o fiinţă deosebită prin care a creat apoi întreg universul. Această fiinţă numită Fiul lui Dumnezeu a fost creată pe de o parte în timp, deci nu este veşnică, iar pe de altă parte este creată din nimic, nu din fiinţa Tatălui. Prin urmare a fost un timp când fiul nu există iar Dumnezeu nu era Tatăl.
Consecinţele ce decurg de aici sunt următoarele:
1. Iisus Hristos nefiind de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, nu este Dumnezeu cu adevărat.
2. Pentru că este prima şi cea mai perfectă creatură a Tatălui, El poate fi numit Fiul lui Dumnezeu doar Fiu adoptiv şi nu în sensul adevărat al cuvântului.
3. Pentru că Dumnezeu a creat lumea prin El poate fi şi El numit Dumnezeu, dar nu Dumnezeu adevărat ci un Dumnezeu prin participare şi pentru că a primit din măreţia şi puterea creatoare a Tatălui poate fi şi El adevărat ca Dumnezeu.
4. Dacă Fiul este creatură şi poate fi numit Dumnezeu Arie punea pe picior de egalitate pe Creator cu creatura Sa, ceea ce din punct de vedere logic este o eroare iar din punct de vedere dogmatic este o erezie.
5. Dacă Dumnezeu a avut nevoie de o fiinţă intermediară pentru a crea lumea înseamnă că Dumnezeu este limitat deci nu e o fiinţă absolută.
Sinodul I Ecumenic (325) a condamnat erezia lui Arie arătând că Fiul este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi născut din veci. Unii din membrii sinodului nu voiau să admită termenul omousios pentru că el nu era folosit în Sf. Scriptură şi fusese condamnat la Pavel de Samasala. Datorită Sf. Atanasie (diacon) sinodul a adoptat acest termen prin care se exprimă deplin egalitatea şi consubstanţiatitatea Fiului cu Tatăl. Prin el împreună şi în parte întreagă se arată că există o unică Fiinţă divină pe care o au deodată Tatăl, Fiul (şi Sf. Duh), şi dovedită acestui fapt, fiul nu este creatură ci „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”.
Dacă fiecare are Fiinţa divină întreagă şi deodată, atunci Fiul nu e subordonat Tatălui ci e egal cu El.
Sfântul Spiridon s-a servit de o cărămidă, vrând să arate că după cum cărămida constă din trei elemente: pământ, apă, foc şi totuşi e una la vedere tot aşa şi în Sfânta Treime, deşi sunt trei Persoane, Ele sunt o singură fiinţă. Unii au asemănat Sfânta Treime cu râul, apa şi izvorul, alţii cu soarele, raza şi lumina, alţii cu trecutul, prezentul şi viitorul. Însă analogiile au fost folosite diferit în teologia răsăriteană şi apuseană.
În Apus: Fericitul Augustin: raţiunea, voinţa, sentimentul – caracter individualist.
În Răsărit: Părinţii Capadocieni: Tata, Mama, Fiul – analogia familiei – caracter de conversiune pentru că ia în considerare relaţia antologice dintre Persoanele Sfintei Treimi.
2. Macedonianismul
Episcopii întruniţi la Sinodul de la Niceea (325) nu s-au ocupat decât de raportul dintre Fiul şi Tatăl, mulţumindu-se să fixeze în simbol doar mărturisirea „credem în Duhul Sfânt”.
Macedonianismul este arianismul extins la Persoana Duhului Sfânt. Dacă Fiul este creat, nici Duhul Sfânt nu putea să fie necreat. Această concluzie a tras-o Macedonie, fost episcop de Constantinopol (+362). Sfântul Duh era creatură şi slujitor al Tatălui. Pentru că luptau împotriva Duhului Sfânt se mai numeau şi pnermatomahi.
Pnermatomahii au fost comobătuţi de Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Dodo, cel Orb etc. iar Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381) condamnă macedoniaminismul declarând:
„Şi întru Duhul Sfânt Domnul de viaţă Făcătorul care de la Tatăl purcede, acela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci”.
C. Unitarianismul
Erezie ivită începând cu secolul XVI o dată cu apariţia protestanţilor când au apărut şi persoane izolate care au negat adevărul despre Sf. Treime. Dintre aceştia Faust Socinius a dat ereziei o organizare bine închegată. Adepţii lui se numesc socineni sau unitarieni întrucât învaţă că Dumnezeu este numai o Persoană: Tatăl. Învăţătura despre Sf. Treime nu ar fi cuprinsă în Sf. Scriptură şi ar contrazice raţiunea. Iisus e un simplu om, născut în mod supranatural, trimis să mântuiască pe oameni. După moarte, a fost luat la cer, iar Duhul Sfânt este o putere care sfinţeşte pe om(martorii lui Iehova)
4. Triteismul
Învaţă existenţa a trei Dumnezei. Triteismul separă fiinţa divină şi o repetă după cele trei Persoane ajungând la trei dumnezei. Face deci tocmai contrariul de ceea ce învaţă simbolul atanasian, de a nu împărţi fiinţa în Dumnezeu.
Sistematizatorul acestei erezii a fost filozoful Ioan Filopan din Alexandria (sec. VI) (filipanism).
Acesta învăţa că noţiunea de fiinţă înseamnă gen şi cele trei Persoane divine au o fiinţă abstractă, după cum trei oameni au aceeaşi fiinţă sau substanţă umană, dar nu în mod concret ci abstract. Fiecare Persoană posedă Fiinţa divină în mod separat. Avem trei dumnezei şi Persoanele Sfintei Treimi nu pot exista una în alta.
După alţii în Dumnezeu mai există, pe lângă cele trei persoane încă şi Fiinţa care îşi are existenţa proprie alături de persoane. Deci e vorba de tetrateism (Damian, episcopul monofizit din Alexandria (578-604)).
Pentru combaterea triteismului sau tetrateismului Biserica nu a avut nevoie de hotărâri speciale, întrucât aceste erezii erau combătute prin Simbolul Nico-Constatinopolitan şi implicit condamnate prin Sinoadele I şi II ecumenice.
Cum însă aceste erezii s-au manifestat mai mult în Evul Mediu în Apus, Biserica de aici a luat o atitudine directă şi energică împotriva lor, condamnându-le la Sinodul IV Lateran (1215).
Pr. Daniel Niţu