Biserica este trăirea comună a oamenilor cu Dumnezeu – Treime, este participarea în comun a lor la viaţa lui Dumnezeu, este o comuniune de persoane umane cu persoanele divine.
Elementele esenţei tainice a Bisericii sunt:
1. esenţa tainică, teandrică a Bisericii are un temei etern intratrinitar
În viaţa Bisericii e împletită viaţa Sf. Treimi. Numai pentru că se iubesc persoanele Sf. Treimi, ele produc şi între oameni atmosfera de iubire. Mântuitorul Se roagă Tatălui înainte de patimi pentru cei ce vor crede: „ca toţi să fie una, după cum tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie una întru Noi”.
2. Putem vorbi şi de un temei natural omenesc al Bisericii. După sfinţii Părinţi o Biserică primordială a existat, în Paradis sau creaţia e deja o pregătire a Bisericii, care este fundament mistic al lumii.
3. Dar Biserica în sens propriu şi deplin nu se poate înfăptui numai prin puterile naturale umane. Biserica se constituie din întâlnirea naturalului cu supranaturalul, omenescului cu Dumnezeiescul.
Prin urmare, Biserica pogoară de sus ca un vas, e cetate coborâtă de sus, Ierusalimul ceresc, extinderea vieţii treimice în umanitate.
Primul pas pentru extinderea vieţii treimice în umanitate, sau al ridicării umanităţi în locaşul Bisericii cereşti, l-a făcut Fiul prin întruparea Sa. Prin aceasta a intrat Dumnezeu înlăuntrul firii umane. Dar ca actualitate s-a născut Biserica în omenire în zisa Cincizecimii, când o seamă de persoane umane au devenit şi ele locaşuri ale Duhului Sfânt precum e Fiul ca persoană treimică în veci şi precum a devenit şi ca om de la înălţarea la dreapta Tatălui.
4. Biserica (deci) are o latură obiectivă, dumnezeiască, nu depinde de oameni ci e dată de sus, dar şi una subiectivă, omenească. Cu alte cuvinte, Biserica e întemeiată de Dumnezeu prin Hristos, nu de oameni, continuarea ei depinde de Dumnezeu nu de oameni, dar ea se constituie şi continuă nu numai prin Dumnezeu ci şi prin aderarea oamenilor. Ea nu se produce printr-o simplă învoire între oameni dar nici fără această învoire.
Biserica s-a întemeiat o singură dată prin coborârea limbilor de foc peste oameni – energiile divine – care rămân de atunci neîntrerupt între oameni neintervenind nici o întrerupere în existenţa Bisericii.
5. Caracterul exterior de instituţie al Bisericii nu stă în opoziţie cu cel interior al ei, de comunitate în iubire.
Biserica nu e o instituţie în sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos şi supravegheat de o autoritate importantă ci Biserica e o instituţie plină de Hristos cel iubitor care îi priveşte pe toţi şi îi ascultă pe toţi dar în acelaşi timp de Hristos cel neschimbat în bunurile pe care le oferă şi în poruncile ce le cere împlinite de la oameni ca mijloc de desăvârşire al lor.
6. Existenţa păcatelor în Biserică nu poate atinge nici afecta sfinţenia fiinţială a Bisericii care rămâne fără pată (Ef. 5,27), sfinţenia ei fiind aceea pe care i-o dă capul ei şi a Duhului Sfânt sălăşluit în ea.
Aşadar, membri ai ei, mădulare ale ei sunt şi păcătorşi, pentru că prin Botez s-au unit cu Hristos şi îl au în adâncul lor pe Hristos şi pe Duhul Sfânt: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”.
7. Biserica fiind călăuzită de Duhul Sfânt la tot adevărul (In 16,14) este înzestrată cu infailibilitate fiind „stâlpul şi întărirea adevărului” (Tim 2,15).
Prin infailibilitate Biserica nu descoperă noi adevăruri ci păstrează pe cele revelate, interpretându-le şi formulându-le corect. Revelaţia e terminată în Iisus Hristos.
8. Între Biserica de pe pământ (luptătoare) şi cea din cer (triumfătoare) există o legătură fiinţială, anume continuitatea comuniunii, fiindcă îndumnezeirea credincioşilor începută aici pe pământ (prin lupta cu ispitele şi păcatele) se continuă în viaţa veşnică alături de Dumnezeu, de îngeri şi de toţi sfinţii.
Pr. Daniel Niţu