Introducere
În limba greacă „eshatologie” înseamnă „cele din urmă”, „de apoi”, „sfârşit”.
Eshatologia particulară cuprinde învăţătura despre ultimele momente ale vieţii pământeşti, despre drumul sufletului după moarte, despre judecata particulară şi pomenirile ce se fac pentru morţi. Iar eshatologia universală cuprinde învăţătura despre a doua venire a lui Hristos, sfârşitul lumii, învierea morţilor, judecata universală, rai şi iad.
Moartea distruge trupul omenesc, dar nu are nici o putere asupra sufletului. Sufletul, după despărţirea de trup, îşi continuă viaţa într-o altă lume, pe un alt plan de existenţă.
Nemurirea sufletului e mărturisită de revelaţia divină, dar ea se poate deduce şi pe cale raţională, prin diferite argumente, ca de exemplu, argumentul istoric, teleologic, ontologic şi moral.
Judecata particulară
Biserica Ortodoxă învaţă că sufletul omenesc, după despărţirea de trup este supus dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, în faţa căreia trebuie să dea socoteală de viaţa de pe pământ. Dacă această viaţă a fost în conformitate cu legile morale şi dacă omul a fost în comuniune cu Dumnezeu, sufletul este răsplătit cu bunuri duhovniceşti, bucurându-se de fericirea raiului, iar dacă a dus o viaţă imorală el este condamnat la chinurile iadului. Întrucât judecata aceasta se face asupra fiecărui suflet în particular, ea se numeşte judecată particulară.
Aşadar, învăţătura despre judecata particulară este dogmă în Biserica noastră. Ea se întemeiază pe Revelaţia divină. În parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) vedem că fiecare dintre cei doi îşi primeşte după moarte, răsplata vieţii pământeşti. Aşadar, parabola de mai sus este o mărturie despre existenţa judecăţii particulare.
Realitatea acestei judecăţi o mărturiseşte şi Sf. Apostol Pavel când scrie: “Este rânduit oamnilor odată să moară, iar după aceea să fie judecaţi”. Evrei 9, 27.
Adevărul despre judecata particular îl mărturisesc şi Sfinţii Părinţi, din care cităm pe Sfântul Ioan Hrisostom care scrie: “Nimeni din cei ce n-au scăpat aici de păcate, nu va putea să evite plecând de aici, răspunderile pentru ele. Şi precum sunt duşi cei din închisoare, legaţi cu lanţuri, în faţa tribunalului, tot astfel vor fi duse în faţa scaunului înfricoşat şi ufletele acestea când vor pleca de aici, încinse cu multiple legături ale păcatelor ”.
Caracteristicile judecăţii particulare
Răsplata, respectiv pedeapsa, adică soarta pe care o primeşte sufletul prin sentinţa judecăţii particulare:
– nu este completă
-nu este nici definitivă.
Nu este completă întrucât nu se dă întregii naturi umane. Ea se dă numai sufletului, nu şi trupului. Până la judecata universală sufletele suferă sau se bucură numai anticipat de pedeapsa sau fericirea de veci căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur “chiar dacă rămâne sufletul, chiar dacă este nemuritor, totuşi fără trup nu va primi bunurile nespuse , precum nici nu va fi pedepsit…”
Nu este definitivă pentru că abia la judecata universal poate fi judecat omul în ansamblul său. Astfel, în ce priveşte starea celor mai puţin păcătoşi, aceasta, prin rugăciunile Bisericii, poate fi modificată înspre bine. Apoi, omul e responsabil nu numai de ce face el, ci şi de ceea ce fac alţii, care-l imită şi îi dezvoltă ideile.
Modul cum se va face judecata particulară
Biserica învaţă că fiecare suflet, după despărţirea de trup, e supus judecăţii particulare, dar nu s- a pronunţat asupra modului cum se face această judecată. Sfânta Scriptură ne spune numai că judecata e făcută de Domnul Hristos, întrucât: “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” Ioan 5, 22. Dar cum este făcută această judecată, nu ni se spune.
Sfinţii Părinţi au exprimat numite păreri cu privire la judecata particular, păreri care deşi nu au caracterul de dogmă, au totuşi o mare autoritate în lumea creştină. După învăţătura lor, învăţătură ce o găsim şi în cântările şi în rugăciunile Bisericii, judecata particular se face astfel: sufletul, după despărţirea de trup, merge la judecată însoţit de îngeri şi demoni. Judecata se face astfel încât el trece prin anumite vămi, în preyenţa demonilor şi a îngerilor, unde i se cercetează trecutul. La fiecare vamă i se cere socoteală de numite păcate. Dacă nu e găsit cu păcate covârşitoare, el este luat de îngeri şi este dus în Rai; dacă, însă la vreo vamă e reţinut din cauza păcatelor celor multe, atunci e luat de duhurile cele rele şi este dus în Iad. Demonii amintesc sufletului toate păcatele săvârşite de el în viaţă, fără a ţine seamă dacă ele au fost sau nu şterse prin Taina Pocăinţei. Îngerii buni caută să apere şi să ajute sufletul.
Autorul acestei judecăţi este Domnul Iisus Hristos, dar după părerea Sf. Efrem Sirul su a Sf. Chiril al Alexandriei, îngerii buni şi îngerii răi au şi ei un rol în această judecată.
Sentinţa judecăţii particulare se dă nu numai pe baza faptelor săvârşite de om ci se au în vedere şi vorbele şi cugetele lui. Faptele rele, care au fost şterse prin Harul Pocăinţei, şi cele bune care au fost şterse prin păcate grele, nu vor fi amintite de Dumnezeu. Vor fi amintite însă toate celelalte. Acestea vor fi puse ca într-o balanţă şi dacă cele bune sunt mai grele, ele anulează oarecum pe cele rele şi sufletul ajunge în rai; iar dacă cele rele sunt mai grele, sufletul ajunge în Iad.
Astfel stând lucrurile, trebuie să spunem că la judecata particulară se are în vedere numai starea generală din momentul morţii. Fiecare om merge la judecată în haina virtuţii sau a păcatului, pe care o îmbracă înainte de moarte. Întrucât omul nu ştie când moare, nu e bine să amâne căinţa până în pragul morţii, ci să caute să fie pregătit în orice moment pentru viaţa de dincolo.
Judecata universală
În Simbolul Credinţei mărturisim că Iisus Hristos iarăşi va veni pe pământ “să judece viii şi morţii”. Venirea aceasta se deosebeşte însă de prima, atât prin caracterul cât şi prin scopul ei. Prima dată Domnul a venit pe pământ umilit, a oua oară va veni cu preamărire. Prima oară a fost judecat de oameni, a doua oară va judeca El pe toţi oamenii care au trăit pe pământ, de la începutul lumii şi până la a doua Sa venire. De aceea judecata aceasta se numeşte universală.
Despre judecata universală vorbeşte Mântuitorul în diferite parabole, ca de exemplu în parabola despre neghina semănată printre grâu, a năvodului în care se prin peşti buni şi răi, a celor 10 fecioare, a talanţilor etc.
Judecata universală e propovăduită şi de Sf. Apostoli şi de Sf. Părinţi. Sfântul Ioan Hrisostom scrie: “Dacă nu credeţi cuvintelor mele, întrebaţi pe evrei, pe elini sau pe oricare eretic, toţi vor răspunde cu un glas că va fi o judecată şi o răsplătire. Şi dacă nu te mulţumeşti cu mărturiile oamenilor, întreabă pe demoni chiar, şi-i vei auzi strigând: ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”
Timpul când va fi aceasta nu se poate cunoaşte. În Sf. Scriptură se spune „Privegheaţi, deci că nu ştiţi în care zi vine Domnul nostru” Mt 24,42. De ziua şi de ceasul acela nu ştiu nici îngerii din cer. Mt. 24,36
Caracteristicile judecăţii universale
Judecata din urmă va fi:
– universală: întrucât ei îi vor fi supuşi toţi oamenii, din toate timpurile. Cu aceea ocazie vor fi judecate şi toate duhurile necurate. Duhurile bune, adică îngerii buni nu vor fi supuşi acestei judecăţi. Ei vor fi de faţă cu acea ocazie, dar nu ca să fie judecaţi ci să servească Dreptului Judecător (Matei 25). De asemenea, nu va fi judecată nici Maica Domnului, a cărei sfinţenie e mai presus decât a îngerilor. Şi care a fost înălţată de Domnul dincolo de înviere şi judecată.
– solemnă şi publică, întrucât se va face cu toată măreţia în faţa întregii lumi
– definitvă şi supremă întrucât sentinţa ei este veşnică şi fără drept de apel. Pentru cei răi această judecată va fi înfricoşată, deoarece ei văd perspectivele sumbre ce-i aşteaptă.
Scopul judecăţii universale
Scopul judecăţii universale este să se constate cum a întrebuinţat fiecare om darurile primite de la Dumnezeu, cum a trăit şi s-a comportatfaţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
La judecata din urmă se va stabili un raport drept între virtute şi fericire şi între păcat şi pedeapsă. Atunci Domnul va judeca şi va răsplăti fiecărui om după credinţa, cugetele, vorbele şi faptele sale. Nu vor fi însă amintite şi păcatele trecutului, dacă acestea au fost şterse prin Taina Pocăinţei. De asemenea, nu vor fi luate în considerare nici păcatele de moarte cu care a murit cineva, dacă ele au fost iertate de Dumnezeu, până la judecata universală prin mijlocirea celor vii.
Judecătorul; rolul îngerilor
Judecătorul lumii este Dumnezeu, dar El exercită judecata prin Fiul Omului, adică prin Iisus Hristos. Aceasta nu este o judecată care o face o persoană a Sfintei Treimi fără ştirea alteia, ci este o judecată a Sfintei Treimi. Rolul principal în această judecată îl are Fiul căci “Tatăl…toată judecata a dat-o Fiului” (Ian 5, 22).
La judecată vor participa şi îngerii, dar nu ca judecători ci numai ca executor ai voinţei Domnului şi ca martori ai judecăţii nepărtinitoare. De asemenea vor participa şi Sfinţii Apostoli.
Descrierea judecăţii universale
Procedura judecăţii universale e descrisă într-o imagine vie. Ea va fi următoarea: Domnul va veni pe norii cerului, cu mărire, însoţit de îngeri. Cu acest alai se va coborî pe pământ, unde va fi aşezat în scaunul de judecată. La porunca Lui, îngerii vor aduna în faţa judecăţii pe toţi oamenii, pe cei morţi înainte de venirea Domnului dar şi pe cei ce vor fi în viaţă în timpul acestei veniri. Da nu numai oamenii ci şi duhurile rele vor fi judecate.
Atunci fiecare îşi va vedea, ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă viaţa sa pământească, va vedea efectele ideilor şi faptelor sale în urmaşi. Domnul va despărţi pe cei buni de cei răi aşa cum desparte păstorul oile de capre, prin mijlocirea conştiinţei fiecăruia şi prin mijlocirea îngerilor.
Sentinţa
Sentinţa Dreptului Judecător va cuprinde două părţi, una referitoare la drepţi şi alta la păcătoşi. Parta referitoare la drepţi va suna: “veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Iar cea referitoare la păcătoşi va fi următoarea: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui”(Matei 25, 41).
Motivele pentru care cei drepţi sunt răsplătiţi cu împărăţia cerească şi pe care le înşiră Domnul în sentinţă sunt îndeosebi faptele îndurării trupeşti. Dreptul judecător va spune: “flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: «Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit… ». Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: «Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 35-40)
Sentinţa păcătoşilor va fi motivată prin aceea că nu au făcut nimic din cele de mai sus(Matei 25). După pronunţarea sentinţei, păcătoşii „vor merge la pedeapsă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică”
Locul
Locul judecăţii universale (dacă se poate vorbi de loc) va fi pământul. Expresia din Simbolul Credinţei că Domnul “iarăşi va veni să judece viii şi morţii”, arată credinţa Bisericii că pe pământul pe care a venit odată pentru mântuirea oamenilor, pe acelaşi pământ va veni “iarăşi” să judece omenirea.
Care va fi locul de pe pământ unde se va face judecata, nu se poate şti. După profetul Ioil(4,2) va fi aproape de Valea Iosafat, între Muntele Măslinilor şi Ierusalim. Profetul citat scrie: “Aduna-voi toate popoarele şi le voi pogorâ în valea lui Iosafat şi mă voi judeca acolo cu ele”.Chiar şi numirea Iosafat înseamnă: Judecata lui Dumnezeu.
Pr. Daniel Niţu