Introducere
Călcând voia lui Dumnezeu și căzând în păcat, protopărinții neamului omenesc n-au rămas în starea morală de comuniune cu El. Pierderea fericirii din starea primordială s-a răsfrânt asupra tuturor urmașilor lor naturali, iar pentru nimicirea acestui păcat și a urmărilor lui S-a întrupat Însuși Fiul lui Dumnezeu. Astfel, păcatul strămoșesc constituie premiza fundamentală a mântuirii.
Originea sau izvorul păcatului strămoșesc
Păcatul protopărinților este nesupunere și neasculrtare, neîncredere și nerecunoștință, dar principul acestora este mândria care și constituie natura acestui păcat: “Diavolul invidios și urâtor de bine, spune Sfântul Ioan Dmaschin, nu suferea el, care a căzut din pricina mândriei să dobândim noi, oamenii, cele de sus. Pentru aceea, mincinosul momește pe nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii și după ce îl urcă la acea înălțime a mândriei, îl coboară spre aceeași prăpastie a căderii”. De aceea, “începutul păcatului este trufia” căci “primul om a căzut în păcat prin mândrie dorind a fi ca Dumnezeu”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
Creat după chipul lui Dumnezeu şi fiind din fire bun, omul era menit să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin rămânerea şi persistența conştientă şi voluntară în bine, prin dezvoltarea şi întărirea virtuţii, adică prin ducerea la desăvârşire morală a curăţiei şi nevinovăţiei sale naturale.
Cel care a primit porunca direct de la Dumnezeu a fost Adam care a împărtăşit-o Evei, căci din discuţia cu şarpele reiese că ea cunoştea bine conţinutul poruncii. Că porunca îi privea pe amândoi rezultă și din pluralul “să nu mâncați” și “veți muri”. Împins de invidie, diavolul se arată în chipul şarpelui şi prin uneltiri viclene reuşeşte să determine pe om la călcarea poruncii dumnezeieşti. Şarpele se adresează Evei. La îndemnul Evei, Adam săvârşeşte acest păcat.
După săvârşirea păcatului se trezi şi conştiinţa vinovăţiei: „şi au cunoscut că erau goi”. În bunătatea Sa Dumnezeu voi să readucă pe om la adevărata lui cale apropiindu-se de ei şi strigându-i „Adame, unde eşti?” nu pentru că nu ştia tot ce făcuse şi unde se ascunsese ci pentru a-i da putinţa de mărturisire a păcatului şi de căinţă sinceră, condiţie necesară iertării. Adam nu îşi recunoaşte vina, ci numai ruşinea „sunt gol şim-am ascuns”. Când Dumnezeu îi arată vina, Adam încearcă să o atribuie femeii şi s-o răsfrângă chiar asupra lui Dumnezeu: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. La rândul ei, femeia aruncă vina pe şarpe, care nu mai este întrebat fiindcă pentru el nu mai exista posibilitatea căinţei şi iertării.
După interogatoriu, care lămureşte definitiv situaţia, urmează îndată blestemul asupra şarpelui, apoi pentru oameni cea dintâi vestirii a mântuirii (protoevanghelia) şi dictarea pedepsei meritate: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” Facerea 3, 15
Consecințele căderii din voia lui Dumnezeu
Consecinţele căderii din voia lui Dumnezeu apar imediat după păcat şi se răsfrâng asupra omului întreg, suflet şi trup, şi asupra condiţiilor de viaţă!
a) pierderea nevinovăţiei, dreptăţii şi sfinţeniei originare prin care omul era în comuniune cu Dumnezeu căci după cum nu poate exista însoţire între dreptate şi fărădelege între lumină şi întuneric, tot aşa între Dumnezeu şi starea de păcat.
a1 – stricarea acestei comuniuni implică pierderea harului divin şi moartea spirituală
a2 – pierderea dreptăţii şi a sfinţeniei naturale aduce după sine stricarea integrităţii şi perfecţiunii originare a puterilor sufleteşti ale omului adică întunecarea chipului lui Dumnezeu în om, arătată în întunecarea raţiunii, în pervertirea inimii (a sentimentului) şi în slăbirea voinţei (care se orienta înainte spre Dumnezeu).
b) Asupra trupului, păcatul a adus suferinţe de tot felul, neajunsuri şi în sfârşit moarte fizică.
Prin păcat, nu numai că omul a murit sufleteşte, dar a devenit şi muritor trupeşte supus legii naturale de descompunere. Trupul u se mai supune sufletului ci înclină spre stricăciune.
c) Prin păcat s-au modificat şi condiţiile externe de viaţă ale omului. În această privinţă, căderea a dus la alungarea din Eden, la blestemarea pământului şi la limitarea stăpânirii omului asupra animalelor şi a naturii
Sfânta Scriptură despre realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție învață clar realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc precum și originea lui din căderea protopărinților.
Direct, se vorbește despre păcatul originar în Iov 14, 49: “Cine este curat de păcat? Nimeni, chiar și numai o zi de ar fi viața lui pe pământ” și în psalmul 50, 5: “Iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea”. Psalmii, rugăciunile și profețiile mesianice conțin aceeași idée a realității și universalității păcatului strămoșesc.
În Noul Testament se afirmă și mai clar și mai categoric realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc. Textul clasic care a rată atât realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc, cât și originea lui în păcatul lui Adam este cel de la Romani 5, 12: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el”.
De la universalitatea acestui păcat nu există decât o singură excepție, Iisus Hristos pentru că:
a) zămislirea și nașterea nu se petrec pe cale naturală, sub imperiul legii naturale de înmulțire. Deci Iisus Hristos S-a conceput și S-a născut fără păcatul strămoșesc
b) nu este numai om adevărat ci și Dumnezeu adevărat, unirea ipostatică excluzând putința însăși a păcatului
c) era necesar să fie fără păcatul strămoșesc de vreme ce misiunea Lui era să moară pentru răscumpărarea oamenilor, nu pentru Sine
Sfinții Părinți despre realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc
În cea mai mare parte a literaturii patristice, pomul vieții și al cunoștinței binelui și răului sunt luați ca pomi reali întrucât cartea Facerii îi pune în rândul celorlalți pomi răsăriți din pământ.
Firește, nu fructele pomului cunoașterii binelui și răului aveau proprietatea de a produce răul ci nesocotirea poruncii divine de a nu mânca din ele căci “nu pomul era aducător de moarte ci călcarea poruncii” – Sf\ntul Teofil al Antiohiei.
Unii Sfiní Părinți au luat acești doi pomi în sens spiritual, pomul vieții însemnând viață de comuniune cu Dumnezeu iar pomul cunoțtinței binelui și răului însemnând cunoașterea prin experiență a ruperii acestei comuniuni.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, pomul vieții e mintea care caută cele veșnice, iar pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea legată de cele vremelnice.
În ce privește șarpele care a amăgit pe Eva este sigur că sub chipul lui se ascundea diavolul. Acest lucru îl probează texte clare din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți:
“Voi sunteți din tatăl vostru, diavolul…acela dintru început ucigător de oameni a fost” Ioan 8, 44
Sfântul Ioan Damaschin spune că diavolul a întrebuințat pe șarpe numai “ca instrument potrivit planurilor sale și l-a ales tocmai pe acesta fiindcă știe că omul era obișnuit cu el, socotindu-și-l mai apropiat decât alte animale”
Pr. Daniel Niţu