Introducere
Sinoadele ecumenice care au stabilit clar doctrina ortodoxă față de schism și erezii mențin omogenitatea credinței și a disciplinei în unitatea Ortodoxiei și creează atmosfera de înțelegere și dragoste între conducătorii diferitelor Bisericii de o parte și între creștinii Însăși ai Bisericii Ecumenice pe de altă parte. Sinodul ecumenic se pronunță infailibil nu grație structurii sale ci grație Bisericii în ansamblul ei și este sub asistența continuă a Sfântului Duh.
Sinoadele ecumenice și importanța lor.
Sinoadele ecumenice reprezintă unul din capitolele cele mai substanțiale și mai bogate din viața spiritual a Bisericii. Șapte la număr ele au frământat o epocă de circa 460 de ani (325-787) promovând și reliefând istoria creștină. Hotărârile lor doctrinaire, disciplinare ți liturgice au constituit și constituie și azi o magna charta a vieții Bisericii creștine în general și a cele Ortodoxe îndeosebi.
Sinodul ecumenic este suprema autoritate a toate chestiunile bisericești și Biserica recunoaște 7 sinoade ecumenice. Este meritul sinoadelor ecumenice că în efortul lor de a stârpi și îndepărta ereziile, au oblogat gândirea ortodoxă să se înalțe până la culmile cele mai înalte ale marilor teologi de atunci. Apariția ereziilor, la puțin timp după răspândirea creștinismului, au adus Bisericii multe frământări și au obligat-o la o luptă de apărare a propriilor poziții, căci aceste erezii pretindeau că reprezintă adevărata Ortodoxie. Biserica săvârșea prin Sinoade o operă de formulare mereu nouă a învățăturii primate de la Iisus Hristos.
Sinoadele ecumenice și-au exercitat și își exercită, începând cu primul dintre ele, autoritatea ți influența, neîntrerupt de mai bine de 16 veacuri în Biserică și în cultura creștină. Scopul lor principal a fost omogenitatea credinței și a disciplinei sub aceași cupolă a Ortodoxiei și menținerea sau restaurarea climatului de înțelegere și dragoste între conducătorii diferitelor Biserici pe de o parte și între creștinii în ansamblu pe de altă parte.
Aspecte generale ale sinoadelor ecumenice.
a) condițiile ținerii sinoadelor ecumenice au fost acelea ale situației generale a sfârșitului imperiului roman și începutul imperiului Bizantin adică acelea ale perioadei sclavagiste împovărate de toate greutățile și caracteristicile ei. Creștinismul nu abolise instituția sclavagismului, căci aceasta era o instituție de stat, dar prin reprezentanții săi îndulcise viața multor sclavi. Decretele lui Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare și Justinian în favoaerea sclavilor ușuraseră parțial, situația acestora. Libertatea acordată tuturor cultelor din imperiu în 313 a fost un factor pozitiv în această direcție. Hotărârile sinoadelor ecumenice nu puteau deci să afecteze pozitiv imensa populație a sclavilor pe care sistemul social în care erau încadrați îi împiedica să participle din plin la binefacerile lucrărilor conciliare. Câțiva sinodali, foști sclavi altădată nu schimbau situația, care avea totuși să se îmbunătățească spre sfârșitul perioadei sinoadelor ecumenice.
b) contactul cu cultura păgână și iudaică se face simțit în ascuțimea sau precizia diferitelor definiții sinodale. Filozofia greacă ridicată la nivel universalist de ultimele sale sisteme, îndeosebi de neoplatonism, va da frumos support tainelor credinței revelate pe care le vor frământa marii părinți ai veacurilor IV și V. Prin forța însăși a lucrurilor, elaboratele patristice, îndeosebi cele trinitare, antropologice și hristologice, dintre sinoade, amplificau sfera și importanța adunărilor conciliare dându-le dimensiunea ecumenicității nu numai pentru creștini, ci pentru întreaga lume. Cultura Sfântului Grigorie de Nazianz și a Sfântului Chiril al Alexandriei ridicau aceste soboare la rangul de foruri universal pentru creștinii de pretutindeni și chiar pentru necreștini.
c) Conflictul cu ereziile, care constituia însăși rațiunea acestor sinoade solicita soborurilor eforturi de adâncime, clarificare și precizie, care făcea din ele adevărate academii. Este meritul sinoadelor ecumenice că în efortul lor de a îndepărta ereziile și schismele, au obligat gândirea ortodoxă să se înalțe până la culmile părinților capadocieni. Victoria asupra ereziilor era mai important decât aceea asupra diferitelor sisteme elene. Ereziile pretindeau că reprezintă adevărata erezie și luptau pentru a-și impune învățăturile. Lucrarea de epurare a obligat Ortodoxia să-și elaboreze o doctrină proprie ancorată în revelație, bazată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
d) convocarea sinoadelor ecumenice se făcea de către împărații care avertizau pe conducătorii tuturor Bisericiilor vremii: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim etc., cum se constată din semnăturile episcopilor aflate în procesele verbale al lucrărilor. Din punct de vedere juridic, nu episcopii convocau sinoadele, ci această putere o avea împăratul ca șef suprem al statului. Statul Bizantin era interesat în menținerea înțelegerii și păcii între cetățeni. Cuvântarea inaugurală a împăratului Constantin la primul sinod ecumenic este un model clar. Iată cum caracterizează împăratul necesitatea convocării sinodului: “diviziunile interne al Bisericii lui Dumnezeu mi se par mai grave și mai periculoase decât orice război și luptă și ele mă îndurerează mai mult chiar decât situațiile dinafară”. Procedura lui Constantin a fost uirmată de toți împărații.
e) venirea la timpul și locul ținerii sinodului era un lucru complicat și greu în epoca patristică: distanțele mari, greutatea deplasării, nesiguranța drumurilor, cheltuielile considerabile. Vremurile în care se țineau sinoadele erau foarte tulburi iar: invazii, războaie, controverse cu ereticii etc. Unele din ele au fost convocate ca ecumenice fără să se fi realizat astfel, ca de exemplu cel de la Efes, în 449 supranumit “Sinodul tâlhăresc” și care a făcut mult rău Bisericii și imperiului. Sinoadele antrenau lupăte acerbe în jurul unor definiții sau termini cum a fost cazul cu cele de la Niceea I și II, Efes I și II, Calcedon, Fericitul Ieronim spunea că în vremea lui lumea era uimită de a se vedea ariană.
Pr. Daniel Niţu