Înfăptuirea unităţii statale a României prin încorporarea în Regat a Basarabiei, votată la 27 martie/9 aprilie 1918 de Sfatul Ţării, a Bucovinei, adoptată de Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918, şi a Transilvaniei, decisă de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a determinat schimbări majore şi în viaţa Bisericii Româneşti. Prima îndatorire ce revenea Bisericii în noua situaţie era aceea a organizării unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Acest proces de unificare bisericescă se impunea în interesul comun al Statului şi Bisericii.
Primii paşi către realizarea acestui deziderat au fost făcuţi de către clericii transilvăneni. Congresul preoţesc din Transilvania, desfăşurat la Sibiu în zilele de 6-8 martie 1918, a propus organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române şi ridicarea ei la suprema treaptă de Patriarhie autocefală. Pentru prima dată această propunere a fost formulată de protopopul Dr. Gh. Ciuhandu din Arad, în referatul său, intitulat „Împreunarea Bisericilor Ortodoxe pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română şi raportul acestei Biserici faţă de Stat”. La 23 aprilie 1919, sinodul ierarhilor Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, convocat la Sibiu, sub preşedinţia episcopului ortodox al Aradului, Ioan I. Papp (1903-1925) ca „locţiitor de mitropolit”, luând în discuţie problema înfiinţării Patriarhiei a decis revenirea „Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, Banat şi părţile româneşti din Ungaria … în sânul Bisericii Ortodoxe Române” şi reluarea „vechilor legături de unitate cu Mitropolia Ungrovlahiei”, dorind să fie parte constitutivă a „Bisericii mame din România unită cu Basarabia şi cu Bucovina”. Integrarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei în jurisdicţia canonică a Bisericii din România urma să fie consfinţită prin includerea ierarhilor transilvăneni în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale din Statul român.
În mai 1919, Congresul superior bisericesc, alcătuit din membrii Sfântului Sinod şi reprezentanţi ai Facultăţilor de Teologie din Bucureşti şi Cernăuţi, ai Seminariilor teologice, ai mănăstirilor, ai clerului de mir, a început preparativele pentru unificarea bisericească. S-a constituit o comisie alcătuită din reprezentanţii eparhiilor României întregite, care a lucrat în zilele de 12-15 iunie la mănăstirea Sinaia, sub conducerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934). Rezoluţia Conferinţei de la Sinaia se referea la necesitatea decretării „unificării ierarhice şi canonice a Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite ale Patriei mame” şi la integrarea în Sfântul Sinod a ierarhilor ortodocşi din provinciile care reveniseră la România: „1. Să se decreteze unificarea ierarhică şi canonică a Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite ale Patriei mame, şi anume să se înceapă această lucrare cu forul suprem de conducere bisericească, Sfântul Sinod; 2. În virtutea acestui principiu de reîntregire, la cea mai apropiată şedinţă a Sfântului Sinod să fie convocaţi, ca membri de drept istoric ai acestei înalte corporaţiuni, toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din provinciile României întregite; 3. În lucrarea de organizare bisericească, pe baze canonice şi autonome, din punct de vedere reprezentativ, administrativ, legislativ şi judecătoresc, se ia ca punct de plecare pentru dezbateri Statutul organic al Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei …”.
În cadrul şedinţei extraordinare a Sfântului Sinod din 30 decembrie 1919, ierarhii ortodocşi din provinciile României Mari au propus ca „Unirea naţiunii române să se extindă şi asupra Sfintei noastre Biserici strămoşeşti aşa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi cea din părţile ungare să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Naţională Română.” Această solicitare a fost analizată şi aprobată în unanimitate de Sfântul Sinod, în aceeaşi şedinţă (30 decembrie 1919).
La 31 decembrie 1919, episcopul Caransebeşului, dr. Miron Cristea, a fost ales în scaunul de mitropolit primat, vacant din data de 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon Arămescu-Donici. A doua zi, la 1 ianuarie 1920, a fost învestit şi înscăunat în noua demnitate. Alegerea unui transilvănean în scaunul de mitropolit primat al României era un simbol al deplinei unităţi statale şi bisericeşti.
La 11 mai 1920, Consistoriul Superior bisericesc din Bucureşti a decis ca „elaborarea legislaţiei unei organizaţii bisericeşti unitare” să se facă de către „Adunarea Constituantă”, formată din delegaţii structurilor bisericeşti provinciale.
În direcţia unificării bisericeşti s-au antrenat oameni de cultură şi de stat. Savantul Nicolae Iorga argumenta istoric necesitatea înfiinţării patriarhatului ortodox român. Prof. dr. Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor, a susţinut ideea înfiinţării Patriarhiei Române ca act de prestigiu pentru Biserică şi pentru Statul român, subliniind că instituirea „patriarhatului român e reclamată de situaţia actuală de superioritate numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române, de rolul însemnat pe care l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare şi protectoare a creştinilor din Orient şi de prestigiul politic de care se bucură Statul român în rândul celorlalte State ortodoxe”, prestigiu politic care „reclamă cu necesitate ca Biserica sa să nu rămână, în relaţie cu Bisericile acestora, în situaţie de inferioritate, numai prin faptul că, în ordinea sa ierarhică nu are încă un Patriarhat naţional ca şi acelea.
De asemenea, la începutul anului 1925, istoricul Ioan Lupaş susţinea înfiinţarea Patriarhiei cu argumente istorice peremptorii.
În şedinţa din 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi a prezentat un Memoriu preşedintelui Sfântului Sinod, prin care îi solicitau să facă propunerea recunoaşterii mitropolitului primat al Bisericii Autocefale Române titlul de „Patriarh”. Concomitent cu Memoriul profesorilor de Teologie, Dionisie, episcopul vicar al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în scrisoarea (datată decembrie 1924) adresată mitropolitului primat Miron Cristea, a propus înfiinţarea Patriarhiei Române.
Problema înfiinţării Patriarhiei a constituit obiectul principal al dezbaterilor Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul 1924, care, prorogată la 4 decembrie 1924, şi-a reluat lucrările la 4 februarie 1925. Propunerea de înfiinţare a Patriarhiei, venită din partea mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu (1909-1934), absent de la lucrări pe motiv de boală, a fost îmbrăţişată de membrii Sfântului Sinod în unanimitate: „Mitropolia Ungrovalahiei, cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rang de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei, ca primat al României, care de drept e şi preşedintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu reşedinţa la Bucureşti.”
Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor, a arătat că organizarea „statului român, cel de după primul război mondial, a impus necesitatea reorganizării Bisericii noastre în raport cu noua alcătuire şi însemnătate politică”.
În noua situaţie creată de unirea statală din anul 1918, instituirea patriarhatului era „o necesitate de ordin naţional”, neputându-se „invoca sub raport istoric sau canonic un impediment serios împotriva unei asemenea înălţări în rang a capului Biserici noastre naţionale”. Biserica Română, „în puterea autocefaliei sale, şi Statul, în virtutea suveranităţii sale, sunt de acord a aprecia ridicarea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; e o necesitate a noii organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul Statului român şi situaţia acestuia între celelate State ortodoxe.”
Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin (1921-1938), în şedinţa Sfântului Sinod din data de 4 februarie 1925, a dat citire „Actului Oficial de Înfiinţare a Patriarhiei Române”, al cărui referent era, în care se sublinia că „poporul român îşi înfiinţează, prin propria suveranitate politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i mitropolitului de Bucureşti titlul de patriarh al României, în locul titlului de până atunci de primat al României.” De asemenea, erau reiterate motivele care legitimau ridicarea în treaptă a Bisericii Noastre. Sfântul Sinod a adoptat rezoluţia de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Române şi de ridicare a mitropolitului primat în rangul de patriarh în unanimitate.
Decizia de înfiinţare a Patriarhiei a fost comunicată Guvernului spre legiferare. „Proiectul de lege încuviinţat de Consiliul de miniştri pentru ridicarea Scaunului Mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun Patriarhal” a fost adus în dezbaterea Corpurilor legiuitoare, fiind adoptat de Senat, la 12 februarie, şi de Camera Deputaţilor, la 17 februarie 1925. Promulgarea legii înfiinţării Patriarhatului Român de către regele Ferdinand I s-a făcut în data de 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub titlul: „Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.”
Potrivit cutumei, în data de 12 martie 1925, Sfântul Sinod a adresat scrisori irenice Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, celorlalte Patriarhate ortodoxe orientale şi tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale, vestindu-le înfiinţarea noii Patriarhii, prin consensul unanim al Bisericii şi Statului român, şi garantând că „instituirea Patriarhiei nu schimbă întru nimic constituirea ei organică” şi nu va deteriora „raporturile de până acum ale Bisericii noastre române cu celelalte Biserici ortodoxe surori”, „raporturi de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică.” Luând cunoştinţă de înfiinţarea Patriarhiei Române, patriarhul ecumenic Vasile al III-lea (1925-1929), „pe temeiul hotărârii unanime” a „Sfântului şi veneratului său Sinod”, a transmis, în ziua de 30 iulie 1925, Tomosul (nr. 1579) pentru recunoaşterea Patriarhiei Ortodoxe Române, dându-şi „cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii şi a Statului s-au săvârşit în România”, având convingerea că „ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală … este binevenită şi îndreptăţită”.
La 27 septembrie 1925, o delegaţie extraordinară a Patriarhiei, alcătuită din mitropoliţii Ioachim al Chalcedonului şi Ghermanos al Sardeonului şi primul dragoman al Patriarhiei, Spiridon Constantinidis, a remis Tomosul de recunoaştere a recent înfiinţatei Patriarhii Române în cadrul unei solemnităţi, în catedrala patriarhală din Bucureşti. La 20 septembrie 1925, ecumenicul Vasile al III-lea, printr-o „scrisoare enciclică” excepţională informa celelalte Biserici autocefale ortodoxe că „Marea Biserică a lui Hristos, judecând şi înţelegând aspiraţiile şi hotărârea Sfintei Biserici Ortodoxe a României, fiică şi soră a ei întru Hristos, nu a găsit piedică de netrecut pentru ca, folosindu-se în chip bun de iconomie, să-şi dea consimţământul ei frăţesc şi să recunoască lucrul deja consumat”, vestind în „scris şi oficial” această recunoaştere, şi recomanda ca şi ele „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite”.
Pr. Daniel Niţu