Unul dintre scriitorii filocalici care au tratat despre cumpoate omul dobândi virtutea este Sfântul Dorotei care în opera sa tratează probleme precum: „Despre smerita cugetare”, „Despre trebuința de a călători pe calea lui Dumnezeu cu scop bun și cu trezvie”, „Despre clădirea și buna întocmire a virtuților sufletului” (1).
După învățătura lăsătă de Sfântul Dorotei, virtutea se dobândește prin nevoința proprie, însoțită neapărat de trezvia minții. De aceea omul trebuie să se aplece doar asupra vieții duhovnicești și să fie atent la desfășurarea ei: „de voiește cineva să agonisească virtutea, nu trebuie să se facă nepăsător și să se împrăștie cu mintea. Căci precum cel ce voiește să se învețe meșteșugul tâmplăriei nu trebuie să dea atenției vreunui alt meștesug, așa și cei ce voiesc să dobândească lucrarea duhovnicească. Nu trebuie să de-a atenție altui lucru, ci noapte și zi să cugete la ea” (2).
Asemenea celorlați Sfinți Părinți, Sfântul Dorotei consideră virtutea ca mijloc de echilibru între două extreme, adică dintre prisosință și lipsuri, numind-o cale împărătească: „drept cu inima este cel ce nu-și are gândul nici la prisosință, nici la lipsuri, ci e îndreptat spre locul de mijloc al virtuții” (3). Această învățătură o regăsim și în flolocalia aV-a în scrierile Sfântului Petru Damaschin care zice: „fiecare stă la mijloc între două patimi potrivnice firii: Chibzuința are deasupra prea multă socotire, iar dedesubt nechibzuință; neprihănirea are deasupra nesimțirea, iar jos desfrănarea; bărbăția, sus cutezanța nesocotită, jos lașitatea; dreptatea, sus voința de a avea prea puține, jos, voința de a avea prea multe” (4).
Din această cauză odată ce sufletul s-a abătut de la virtute începe să fie tulburat, negășidu-și liniștea, ca unul ce cunoscuse liniștea, alăturându-se în acest fel patimilor. Dar oare asta a fost starea primordială a omului? Cu siguranță că nu, aceasta fiind o depărtare de Dumnezeu, sufletul omului fiind creat fără urmă de păcat. De aceea Sfinții Părinți arată în scrierile lor că păcatul este fără ființă, fără ipostas, apărând în lume odată cu călcarea legii divine: „dacă cineva duce o viață fără rânduială și nu veghează asupra sănătății sale se produce sau o prisosință sau o lipsă și de aici vine neorânduiala (dezechilibru). Înainte de acestea nu era boală în el ( suflet), sau boala nu era nimic. Și iarăși, după ce trupul se face sănătos, nu se mai află boala. La fel și răutatea este o boală a sufletului lipsit de sănătate care îi este o boală a sufletului lipsit de sănătate care îi este proprie lui după fire” (5).
Cu toate acestea omul are toate șanșele, dacă nu trăiește cu atenție, să cadă din starea de echilibru sufletesc. Multe fiind gândurile care tulbură mintea și sufletul omului, făcându-l, precum zice și Sfântul Isihie, să se prăbușească într-una din cele două extreme care sunt legate de virtute.
Cu toate că fiecare om dorește să mergă pe calea virtuților și să înainteze până la desăvârșire, nu toți ajung la capătul drumului. Sfântul Dorotei arată că unii lucrează o virtute o vreme, precum milostenia, dragostea, iar apoi din diverse cauze cad într-o stare de comoditate și părăsesc lupta de a dobândi respectiva virtute. Calea împărătească fiind o cale care se obține pe măsura ostenelilor, cu cât muncești mai mult cu atât mai mult sporeșți în viață duhovnicească, asemenea sportivilor care se antrenează zilnic să obțină rezultate merituase, iar dacă încetează antrenamentul pierd întreaga osteneală.
Vorbind despre raportul dintre virtute și păcat, avva Filimon, zice: „virtuțile și păcatele fac mintea oarbă. Unele ca să nu vadă virtuțile; celelalte ca să nu vadă păcatele. Da când se odihnește de războiu și se învrednicește de daruri duhovnicești, atunci se face întreagă luminoasă, stând sub lucrarea îndesată a harului. Atunci staruie neclintită în contemplarea celor duhovnicești” (6).
Conform scrierii Sfântului Dorotei, în om, există trei stări: „cel ce lucrează patima; cel ce o oprește; și cel ce o dezrădăcinează”. Prima stare corespunde celui ce săvârșete prin fapte patima, a doua este specifică celui ce „nici nu o lucrează, nici nu o taie, ci o înfrânează cu înțelepciune” (7), fiind ca un chimpe care îl va război mereu, iar ultima stare fiind a celui ce se nevoiește și se împotrivește patimii cu multă atenție. Aceste stări sunt exact ceea ce zice Mântuitorului prin pilda talanților: „Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui” (Matei XV, 15). Și ce spune mai departe că au făcut cei ce primiseră talenții? Primul s-a ostenit și a câștigat alți cinci talanti „căci cel ce nu numai pe sine se folosește… ci și pe alții voiește a-i folosi” (8). Asemenea și cel de-al doilea, iar cel din urmă la îngropat este cel ce se osândește pe sine și se trândăveste în patimile acestei lumi, cu alte cuvinte lucrează patima.
„Casa sufletului”, cum numesc Sfinții Părinți lucrarea duhovnicească, creștinul o zidește cu răbdare și cu frică de Dumnezeu dobândind treptat câte o virtute. Acest lucru duce la ferirea omului de patimi. Această lucrare, precum vom vedea și la alți părinți, trebuie însoțită neapărat de virtutea atenției, ca astfel asemănându-se celui „care a clădit casa lui pe stâncă” (Matei VII, 24).
Astfel „omul nu trebuie să nesocotească nici o parte a clădirii, ci să o ridice în chip egal și cu bună întocmire” (9). Din aceste lucruri observăm faptul că virtuțile sunt strâns legate între ele, precum orice clădire de îi vor lipsi cărămizi din pereți va fi afectată riscând să cadă. Din această cauză cel ce dorește a fi desăvârșit trebuie să nu neglijeze nici o virtute.
Sfântul Dositei pune ca temelie a sufletului virtuos credința. Apoi, asemenea Sfântului Isihie, precum vom reda mai jos, consideră smerenia însoțitoarea cea mai potrivită a virtuților zicând: „Cel ce clădește, trebuie să pună fiecare piatră pe lut (tencuială). Căci de va pune piatră pe piatră fără lut, pietrele se vor clinti și casa va cădea. Lutul este smerenia… și orice virtute adăugată fără smereniae, nu este virtute” (10). Smerenia mai este socotită ca lipsă a îngâmfării, dreaptă măsură modestie, fiind la mijlocul dintre trufie și lasitate. În Noul Testament este numită sărăcia duhului, prin fericire întâi (Matei V, 3). Acei săraci cu duhul sunt cei ce își văd neputința, propriile neputințe și slăbiciuni. Model suprem al smereniei desigur nu poate fi decât Hristos, Sfinții Părinți numindu-o „imitatoarea lui Hristos”, numeroase texte făcând elogiu acestei „maici, rădăcini, hrănitoare, temelii și loc al tuturor celorlalte virtuți” (11). În acelaș sens mai este numită și atotvirtuoasă, fiind cea prin care putem învinde păcatul, căci „de vreme ce prin mândrie a căzut Adam, prin smerenie ne îndreaptă pe noi Hristos” (12).
De asemenea folosirea lor, la fel ca și așezarea cărămizilor, trebuie să fie făcute cu dreptă socoteală „căci aceasta întărește casa și strânge piatră cu piatră și ține clădirea strânsă”, toate fiind acoperite de virtutea iubirii care este „cea mai mare dintre acestea” (I Corinteni XIII). Căci această iubire este mai frumoasă decât cântecul unei viori fermecată de mâna unui maetru, fiindcă iubirea este cântecul sufletului vrăjit de mâna lui Dumnezeu.
Virtuțile duc pe om la cunoașterea de sine, fiindcă cu cât te apropii mai mult de lumină, cu atât îți vezi mai bine neputința. Această cunoaștere de sine trebuie „să fie morală, spre a putea să-l facă pe om mai bun, și anagogică, adică să plece de la meditația omului asupra lui însuși pentru a ajunge la desăvârșirea Minții care guvernează lumea”. Această cunoaștere al sinelui este numită stiință „având drept obiect virtuțile și viciile lui (omului), nu atât cunoașterea substanței sufletului” (13). Acesta este rolul cunoașterii, de a face pe om constient de propria putere, de propria neputință, ajungând prin aceasta la smerenie care este veghetoarea cea mai bună a virtuților, care „încununează toate virtuțile” (14).
Însă ne putem întreba dacă omul care are apreciere de sine, poate deprinde vreo virtute? Firește că acet lucru nu este cu putință, întrucât, virtuțile adevărate sunt acelea care sunt lucrate fără nici un gând de mândrie fiindcă „fiecare virtute trebuie să o lucreze cineva astfel, ca să o dobândească și să ajungă întru deprindere” (15).
Sfântul Dorotei arată printr-un exemplu clar că virtuțile nu se pot dobândi fără efort și dintr-o dată, ci în mod treptat, ele fiind precum scara lui Iacob pe care trebuie să urce fiecare, treaptă cu treaptă: „presupunem că sunt două scări: una ducând sus la cer, și alta coborând jos, în iad; și tu stai pe pământ, între cele două scări. Să nu te apuci să gândești și să zici: „Cum să zbor de pe pământ și să mă aflu dintr-o dată sus, în vârful scării?… ci păzește-te deocamdată să nu cobori mai jos: să nu faci rău aproapelui, să nu-l rănești, să nu-l clevetești, să nu-l ocărăști, să nu-l disprețuiești” (16) și așa încet făcând bine celui de lângă tine vei doândi diferite virtuți. De aceea de nu se poate a face un bine, mai degrabă trebuie fiecare să se ostenească să nu facă nici un rău celui de lângă el.
Note:
- Acest părinte s-a născut la începutul secolului al VI, după unele informații în Antiohia. El a trăit vreme de cinsprezece ani în Mânăstirea înființată de Serid. După moartea starețului său Serid, Sfântul Dorotei s-a retras nu departe de mânăstirea în care viețuise, loc în care va înființa o nouă mânăstire pela anul 540. Aici va petrece până in 580 când va parăsi această lume. Opera sa este alcătuită din învățăturile date călugărilor prin conferințele pe care le tinea ca intemeietor al mânăstirii și care au fost scrise de unul dintre ucenicii săi.
- Avva Dorotei, Despre trebuința de a călători pe calea lui Dumnezeu cu scop bun și cu trezvie, în Filocalia IX, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980, p.577.
- Ibidem.
- Petru Damaschin, Cartea întâi, Despre cele patru virtuți ale sufletului, în Filocalia V traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980, p. 62.
- Avva Dorotei, op.cit., pp. 578-579.
- Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor, în Filocalia IV, traducere, introducere și note de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980, p. 164.
- Avva Dorotei, op. cit., p.581.
- Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii după Matei…, op.cit., p. 377.
- Avva Dorotei, op. cit., p. 619.
- Ibidem, p. 620.
- 11. Ioan Hrisostom, In Acta Apostolorum 30, 3, P.G 60, 225B, apud, Tomas Spidlik, op.cit., p.124.
- Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii după Matei…, op.cit., p. 178.
- Tomas Spidlik, op.cit., p.122.
- Avva Dorotei, op.cit., p. 621.
- Ibidem, p. 624.
- Ibidem, p. 625.
Pr. Romiţă Ţencu