Când a venit „plinirea vremii” (Gal 4, 4) a fost trimis îngerul Domnului la Fecioara Maria și i-a binevestit zămislirea Domnului. Astfel a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu din bunăvoinţa Tatălui şi din conlucrarea Sfântului Duh. La șase luni de la zămislirea Elisabetei, Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaretului în casa lui Iosif și el a adus Fecioarei Maria această vestire slăvită și minunată (1). În taina dumnezeiască a iubirii de oameni a lui Iisus Hristos au fost introduşi întâi îngerii, apoi prin ei a trecut şi la noi harul cunoştinţei. Astfel, prea-dumnezeiescul Gavriil… Fecioarei Maria i-a făcut cunoscut… că în ea se va săvârşi taina dumnezeiască a asumării unei forme pipăite de către Dumnezeu (cf. Lc. 1,26-38). A fost trimis un înger, pentru că cele despre Întrupare li se fac cunoscute întâi îngerilor (2).
Momentul Bunei Vestire anunța, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar și o invitație. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunța între două alternative, între un da și un nu. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da împlinirea lui imediată. Prin răspunsul ei, Fecioara însumează într-însa setea universală de mântuire (3).
Îngerul Gavriil „urmând porunca dumnezeiască, a zburat jos către Fecioara și, ajungând la Nazaret, a stătut înaintea ușii unde era aceasta… Și socotesc că astfel zicea întru sine: „…Cum oare mă voi apropia de Fecioară?… Am să mă apropii de ea și-i voi spune lin <<Bucură-te>>. …Hotărând așadar acestea, Arhanghelul merse către odaia unde se afla Fecioara. Se apropie încet de ușă și, după ce intră, grăi Fecioarei cu glas blând: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Cel ce este mai înainte de tine, astăzi se face împreună cu tine și, după puțin, va lua obârșia din tine. Atunci veșnic, acum în vreme!” (4).
Atunci Fecioara este introdusă în taine de către Gavriil, iar cuvintele inițierii erau o binecuvântare: „Bucură-te, zice, cea plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc. 1,28). Contrar primului cuvânt rostit către femeie, acum cuvântul e rostiti către Fecioară. Aceea a fost osândită la nașterea întru dureri, din pricina păcatului, iar acesteia îi este alungată întristarea prin bucurie. La aceea întristarea a premers durerilor nașterii, acum însă bucuria o izbăvește pe aceasta de durerile nașterii (5). Literal, expresia sună: „bucuria moșește durerea”, ceea ce vrea să însemne: după cum moașa ajută femeia să scape de durerile nașterii, tot așa harul și bucuria Bunei Vestiri au scăpat-o pe Fecioara de nașterea în dureri (6).
„Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Lc. 1,28), îi spune Gavriil. Binecuvântată ești tu între femei, care ai cuprins fără strâmtorare în cămara cea nejefuită a fecioriei tale. Comoara cerească „întru care sunt toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii celei ascunse” (Col. 2,3). Ești cu adevărat binecuvântată, cea al cărei „pântece e stog de grău” (Cânt. 7,2), căci ai rodit fără sămânță și nearat pe Rodul binecuvântării, pe Spicul nestricăciunii Hristos… „și binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Rod dintru care a mâncat Adam cel întâi zidit și, prin înghițitura cea de demult, a primit într-însul pe înșelătorul răutății… rod ce vine din vlăstarul cel curat al pântecelui fecioresc, ca un strugure copt în chip mai presus de fire (7). Vedem așadar că încheierea cuvântului Arhanghelului e desăvârșită și concisă: „Binecuvântată ești tu între femei!” (Lc.1,28), adică mai mult decât toate femeile, căci prin tine femeile însele au fost făcute vrednice de binecuvântare, așa cum bărbatul a fost făcut vrednic de binecuvântare de către Fiul tău și, mai mult încă, firile bărbaților și ale femeilor sunt binecuvântate de către amândoi, de către tine și de către Fiul tău… Ea nu s-a împotrivit pe față, nici nu s-a arătat necredincioasă, nici n-a primit cu ușurință într-o clipă cuvântul. Ci în ascultarea care nu știe ce anume se petrece s-a arătat imitându-l pe Isaia (Is. 6,8), iar în necredința fără măsură a lui Zaharia ea a stat la mijloc și s-a tulburat cum se și cuvenea (8).
„Iar ea s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate fi aceasta”(Lc. 1,29). Spune „s-a tulburat” nu pentru că a căzut în necredință, ci mai degrabă din evlavie față de acea străină închinare, …întrucât ea era curată de orice bănuială și amestec cu bărbat, și de orice obicei de acest fel, și era obișnuită să-și pironească mintea la vederea necurmată a celor cerești. …Își cerceta, dar, gândurile pe temeiul cugetului curat, încât să nu primească acele graiuri fără discernământ (9). Nu s-a tulburat însă la vederea Arhanghelului, căci era obișnuită de nenumărate ori cu vederea sa atunci când acesta îi aducea hrana în Templu, ci s-a tulburat din pricina cuvintelor ce răsunau în urechile ei. De aceea, vestitorul i le-a tâlcuit și i-a vorbit. Iar ea s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine ce fel de salutare poate să fie aceasta, căci nu cunoștea adâncimea tainei și tresărea la această unire a firii dumnezeiești cu cea a oamenilor, și cugeta cum anume s-ar putea întâmpla aceasta (10).
Iar îngerul a răspuns către dânsa: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu!”(Lc. 1,30). Și cu adevărat a aflat har aceea care era vrednică de har. A aflat har aceea care a semănat semințele harului și care a secerat din belșug roadele harului (11). Și Sfântul Andrei Cretanul tâlcuiește așa: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care nu l-a primit nici Sara, nici Rebeca nu l-a cunoscut, nici Rahila, nici Ana… Căci câte maici s-au arătat fără fii, odată cu lepădarea sterpiciunii, au pierdut și fecioria. Dar tu, chiar după ce vei fi Maică, vei păstra fecioria cu neputință a fi luată vreodată”.
Și continuă același sfânt: „Nu te teme, Marie! Nu este înșelător chipul în care-ți vestesc! N-am venit să te amăgesc. Nu vorbește iarăși șarpele cel șoptitor”. Te-am numit „cea plină de har” pentru că ai primit în pântecele tău toată bucuria și te-ai îmbrăcat cu veșmânt ce strălucește cu harisme dumnezeiești (12). Harul pe care îl găsise era cinstea și numele de Născătoare de Dumnezeu, căci ea a fost chemată Născătoare de Dumnezeu și s-a făcut Născătoare de Dumnezeu cu adevărat.
„Iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus!” (Lc.1,31). Iată că vei zămisli, pentru ca într-o clipă, odată cu cuvântul, ea să cunoască zămislirea minunată. Și vei naște un fiu și-I vei pune numele Iisus, căci El n-are tată pe pământ, El este fără tată după nașterea omenească, cum este fără mamă după nașterea veșnică… pentru că nu vei avea nimic din rânduielile și durerile femeilor, ci așa cum zămislirea ți-a fost dată fără sămânță, așa și nașterea va fi fără stricăciune și fără durere (13).
„Iar Maria a zis îngerului: cum va fi aceasta de vreme ce nu știu de bărbat (Lc.1,34)?”. Fecioara a zis acest cuvânt nu pentru că nu credea în cuvintele îngerului ci, pentru că fiind înțeleaptă și cumpătată căuta să afle felul săvârșirii, după tâlcuirea Sf. Teofilact al Bulgariei (14).
Îngerul binevestește nașterea, iar ea se ține legată de feciorie, socotind mai de ales nestricăciunea decât arătarea îngerească, dar nici neîncrezătoare în înger nu este, și nici nu-și lasă hotărârile ei. „Îmi este necunoscută – zice – însoțirea cu bărbat, cum va fi aceasta de vreme ce bărbat nu cunosc?” (15). Ea a primit cuvântul Arhanghelului, dar a fost uimită de cuvintele sale. De aceea, răspunde și spune: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” Aceasta însă nu se poate, fiindcă eu am fost închinată fără de prihană lui Dumnezeu, iar fără bărbat zămislirea nu este cu putință. Căci așa de mare era frica și grija ei să nu se lipsească de fecioria ce domnea în inima sa, și să rămână în feciorie până la sfârșit. Fiindcă era cu desăvârșire neștiutoare nu numai de cele ale căsătoriei, dar și de gândul dorinței, întrucât de la bun început fusese crescută în suflet și în trup cu desăvârșire sfântă și fără prihană. Iar în inima și în mintea sa nu intrase niciun gând al vreunei patimi. Și în acest chip, ea a fost mai adâncă și mai înaltă decât toată firea omenească (16).
Sf. Ioan Hrisostom se exprimă astfel: „Nu căuta rânduiala firii, zice, căci ceea ce se petrece este peste fire; nu căuta jur-împrejur durerile nașterii și nunta, căci felul cum se face e mai mare decât felul nunții. Și cum va fi aceasta, zice, de vreme ce nu știu de bărbat? Chiar din pricina asta va și fi, adică din faptul că nu știi de bărbat. Căci de ai fi știut, n-ai mai fi fost vrednică a te supune slujirii acesteia”.
Arhanghelul Gavriil îi vestește Fecioarei Maria cum va avea loc minunata zămislire: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”(Lc. 1,35).
Vorbind foarte frumos îngerul, a înfățișat prin dumnezeirea cuvintelor, măreția lucrării dumnezeiești. Duhul Sfânt, sfințind pântecele Fecioarei și insuflându-i puterea Dumnezeirii Sale, S-a amestecat cu puterea omenească și a făcut al Său ceea ce fusese străin de Sine, însușindu-Și aceasta, fără îndoială, cu puterea și măreția Sa (17). Acest Duh Sfânt este Cel ce S-a pogorât peste Sfânta Fecioara Maria. Pentru că Cel care avea să Se nască, Hristos, era Unul-Născut, a umbrit-o puterea celui Preaînalt, S-a pogorât Duhul Sfânt peste ea, a sfințit-o pentru a putea primi pe Cel prin Care s-au făcut toate (In. 1,3)… nașterea este preacurată și fără întinăciune… Gavriil este cel care îi spune Fecioarei: „Eu sunt doar vestitorul celor ce vor fi, nu însă împreună-lucrător; deși sunt Arhanghel, totuși îmi cunosc locul meu. Îți binevestesc bucurie; dar cum vei naște, nu atârnă de harul meu. Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine…” (18).
Sf. Atanasie cel Mare explică astfel cuvintele: „Pogorârea Duhului S-a făcut…spre curățirea trupului Fecioarei, și spre a putea purta zămislirea cea mântuitoare; și așa, întru ea, nu prin putere sau prin lucrare, ci potrivit cu plinătatea Dumnezeirii S-a întrupat și S-a înomenit Însuși Ipostasul Care-Și are începutul în Dumnezeu…”.
Și, pentru ca în insuflarea Dumnezeirii să nu rămână cumva vreo slăbiciune omenească, puterea Celui Prea Înalt a întărit cu toate pe Sfânta Fecioară, pentru ca să ia slăbiciunea omenească sub ocrotirea umbrei Sale și pentru ca slăbiciunea omenească, pe care o susținea umbra dumnezeiască, să nu lipsească în împlinirea tainei celei de negrăit a zămislirii sfinte (19).
Arhanghelul i-a spus Fecioarei că va veni asupra ei sfânta slavă și, întrucât nu se putea săvârși o lucrare atât de mare prin slujbă omenească, trebuia să ia parte și la zămislire slava Celui Ce avea să Se nască. De aceea se coboară Cuvântul Fiul, este de față slava Sfântului Duh, puterea Tatălui aduce umbrire, pentru ca în taina sfintei zămisliri să fie conlucrarea Treimei. „Pentru aceea, zice îngerul, Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Lc. 1,35). Bine a zis, „pentru aceea”, ca să arate, de bună seamă, că de aceea vor urma cele ce au fost trimise mai dinainte și, fiindcă Dumnezeu venise în zămislire, pentru aceea avea să fie Dumnezeu în naștere.
Iată ce zice Sfântul Grigorie de Nyssa: „A știut ce lucrează Duhul Sfânt; a știut Fiul că Își gătește locaș duhovnicesc. Căci ia chip de rob precum voiește. A știut Tatăl întruparea Celui Unuia-Născut. Căci unde este Duhul Sfânt acolo este și Fiul și unde este Fiul, acolo este și Tatăl; Treimea cea nedespărțită, Treimea cea neîmpărțită, Treimea cea fără deosebire. Că, precum la început, plăsmuind Dumnezeu pe om, a îndemnat spre lucrare și pe Fiul și pe Duhul, spunând: „Să facem om după chipul Nostru și după asemănare!”(Fac. 1,26), tot așa și acum, la nașterea din nou e de față, în chip negrăit, Sfânta Treime căreia îi este comună crearea primului om și comună îi este și recrearea lui” (20).
Ceea ce se va săvârși nu se supune legilor firii, căci Stăpânul și Ziditorul făpturii poate schimba după voia Lui marginile firii. Iar ea, rostește cuvintele ascultării pline de înfricoșare și de bucurie: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul Tău”(Lc. 1,38) (21).
După ce și-a dat acceptul și s-a smerit primind cuvântul Domnului trimis prin înger, Gavriil „a plecat de la ea” (Lc. 1,38), de vreme ce a împlinit ceea ce i s-a încredințat. A plecat de la ea îngerul, dar Domnul nu S-a depărtat de la ea (22). Îngerul a lăsat-o, căci și-a împlinit slujirea ce-i fusese poruncită și s-a minunat de frumusețea fecioriei sale. Dar Fecioara sfântă trebuia să țină această mare taină ascunsă în inima ei și n-a împărtășit nici măcar lui Iosif vestirea îngerului, nici nimănui altcuiva. De aceea, unii Părinți tâlcuiesc astfel cuvântul Evanghelistului care spune despre Iosif că nu a cunoscut-o până ce a născut pe fiul său (Mt. 1, 25), cel întâi-născut, cum că el nu știa această taină, nici vestirea îngerului, nici zămislirea mai presus de fire. Or, în clipa în care vestirea a fost făcută de îngeri, nimeni n-a știut-o, și ea a plecat la Elisabeta, vara sa, care o imita prin podoaba purtării sale, pentru ca să cunoască adevărul cuvintelor îngerului ce fuseseră spuse cu privire la Elisabeta cum că și aceasta era însărcinată căci Gavriil, pentru a o întări de adevărul celor spuse, îi mărturisește că vara sa Elisabeta este însărcinată în luna a șasea (Lc.1,36-37) (23).
Punctul central al acestui episod este următorul: atunci când Stâpâna și Doamna noastră, Născătoare de Dumnezeu, a primit Buna Vestire a Arhanghelului Gavriil, și prin consimțământ a zămislit pe Mântuitorul lumii, a înțeles că trebuie să arate pilda rudei ei, Elisabeta, adică verișoara ei primară. A înțeles Maica Domnului, că trebuie să meargă la Elisabeta și să-i vestească și ei, după exemplul lui Gavriil, că, deși stearpă fiind aceia și cuprinsă de bătrâneți, i-a fost dăruit și ei un fiu, Ioan Înaintemergătorul, și încă cu șase luni mai înainte (cf. Lc. 1, 36).
De aceea, după ce a luat în preacuratul ei pântece pe Fiul lui Dumnezeu, s-a ridicat și a mers cu grabă în ținutul muntos în care locuia Elisabeta și intrând în casa lui Zaharia a îmbrățișat-o, adică a salutat-o (24). Ținutul muntos despre care e vorba și în care se crede că s-ar fi născut Sfântul Ioan Botezătorul ar putea fi Ain-Karim, o localitate la 7 km. de Ierusalim. Deci drumul pretindea o călătorie cu caravana de cel puțin trei zile. Ain-Karim e o localitate așezată pe o colină împrejmuită de verdele puternic și aprins al chiparoșilor și pinilor, dominând frumoasa vale cultivată cu vii și arbori fructiferi (25).
Din trei motive s-a dus Născătoarea de Dumnezeu la Elisabeta. Mai întâi, ca să se bucure împreună cu ruda ei de faptul că la bătrânețe s-a învrednicit a rămâne însărcinată. În al doilea rând, ca să-i spună verbal cele vestite ei de Înger… În al treilea rând, ca să ne dea și nouă exemplu să mergem la cei mai în vârstă și să-i întrebăm despre întâmplătoarele noastre nevoi și probleme, după cuvântul care zice: „Întreabă pe tatăl tău și-ți va da de știre, întreabă pe bătrâni, și-ți vor spune” (Deut. 32,7) (26).
Ajungând în casa Elisabetei a salutat-o si pruncul acesteia a săltat în pântecele ei. De aceea și maica lui a vestit-o Maică a Domnului, și cu glas mare a strigat și a zis: Binecuvântată ești tu între femei ș.u. (Lc. 1,42-45). După aceasta ea i-a povestit Maicii Domnului toate despre sine și despre vestirea îngerului.
Binecuvântarea Elisabetei e către acest rod al pântecelui Maicii Domnului, rod binecuvântat, căci a crescut nu din sămânță de bărbat, nici prin stricăciunea păcatului. Fecioara s-a făcut și aici pricină de proorocie pentru ceilalți și astfel a rostit ea însăși cuvinte pline de har, pline de proorocii, că s-a umplut de Duhul Sfânt (27). Și Maria a zis: „Mărește suflete al meu, pe Domnul... ”(Lc. 1,46).
Prin trei lucruri a preamărit Fecioara Maria pe Domnul:
- Mai întâi, cu cugetări mari și înalte și potrivite măreției lui Dumnezeu; pentru că toată viața ei, mai ales în perioada celor 12 ani, în care s-a aflat în Sfânta Sfintelor, nu s-a preocupat și nu a interesat-o altceva decât contemplarea sau, mai bine zis, vederea lui Dumnezeu.
- În al doilea rând, Fecioara a preamărit pe Domnul cu cuvinte mari și înalte pentru că viața ei nu a fost altceva decât mărirea, preaînălțarea și slava lui Dumnezeu.
- În al treilea rând, a preamărit Fecioara pe Domnul prin lucrări mari, prin lucrări înalte și prin lucrări vrednice de dumnezeiasca măreție, pentru că ea, prin viața supraomenească și deopotrivă cu îngerii pe care a dus-o 12 ani întregi, înlăuntrul Sfintei Sfintelor, și, prin extrema și suprafireasca ei curăție, s-a învrednicit să devină Maică a Însuși Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu.
După care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu continuă: „Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu; că a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată de acum mă vor ferici toate neamurile ”(Lc. 1,47-48). Altceva este sufletul și altceva este duhul, potrivit Sfintei Scripturi, deși pare să fie una, după cum ne arată Teofilact zicând: „Află că Scriptura pare a spune același lucru când zice duh și suflet, în fapt deosebindu-le. Așadar numește om cu suflet viu pe cel care trăiește potrivit firii și este stăpânit de gânduri omenești, nesăvârșind nici răutăți împotriva firii, neîmpărtâșindu-se nici de darurile mai presus de fire. Numește om duhovnicesc pe acela care se ridică deasupra legilor firii, și nu are niciun cuget omenesc. La fel, numește om trupesc pe cel care trăiește sub legile firii, aflându-se în răutățile împotriva firii”.
Așadar, după ce Născătoarea de Dumnezeu a zis mai sus că a mărit sufletul ei pe Domnul, acum spune în continuare aici, că și duhul ei, adică darul duhovnicesc din ea, s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul ei. Mai întâi, se veselea duhul ei în Dumnezeu, pentru că Acesta a cunoscut și a știut din veac că va fi Maica Lui. Pentru că El i-a dat viață, la plinirea vremii, după chip și după asemănare. Și pentru că a ales-o pe ea din toate neamurile, a urcat-o la cel mai înalt grad al calității de mamă, adică al nașterii de Dumnezeu. În al doilea rând, s-a veselit duhul ei în Mântuitorul ei, pentru că El, atunci când avea să mântuiască lumea de păcat a mântuit și pe ea de păcatul strămoșesc.
„A căutat spre smerenia roabei Sale”, smerenie de care vorbește Eftimie Zigabenul, amintind că sunt descrise cinci feluiri de smerenie în Scriptură. Mai întâi este numită smerenie modestia deliberată și voită, potrivi spuselor: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”(Mt. 11,29). În al doilea rând, se numește smerenie înțelepciunea dobândită din încercări și necazuri, potrivit spuselor: „bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale”(Ps. 118, 71). În al treilea rând, prăbușirea și coborârea, după cuvintele: „Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru”(Ps. 88,11). În al patrulea rând, smerenie se numește și a se supune cineva dușmanului său, după spusa: „nu întoarce pe om întru smerenie”(Ps. 89,3). În al cincilea rând, este cea firească omului și simplitatea, în comparație cu înălțimea dumnezeieștii firi și a măreției ei.
Fericită va fi ea de toate neamurile după spusele lui Isaia care profețind zămislirea și nașterea fără de sămânță a Fecioarei, o numește Proorociță: „Atunci m-am apropiat de proorociță și a luat în pântece și a născut un Fiu”(Is. 8,3). De aceea Sf. Vasile cel Mare, interpretând acest text, zice: „Faptul că proorocița Maria de care Isaia s-a apropiat după contemplări, nu este tăgăduit de nimeni, amintit fiind și de cuvintele pe care le-a proorocit. Căci ce zice? „Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu…”. Și, cunoscând întru totul cuvintele ei, nu ezita să o numești și proorociță, căci Duhul Domnului S-a pogorât peste ea și puterea Celui Preaînalt a umbrit-o” (28). Din aceste cuvinte vedem că sufletul ei era plin de toată smerenia, liniștea și evlavia, și pentru aceasta a privit ea la Dumnezeu, Mântuitorul său. Prin aceste cuvinte Preafericita Maică a lui Dumnezeu a întărit cuvintele Elisabetei despre ea, cuvintele și vestirea Arhanghelului ce fuseseră spuse de la Domnul după cum a și zis: Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul! (Lc.1,45). Oștile îngerilor și neamurile oamenilor o fericesc cu adevărat, iar cei ce nu o fericesc și nu o preamăresc nu sunt numărați împreună cu oamenii, ci sunt fii pierzaniei și parte a diavolului (29).
Următorul cuvânt adresat de Născătoarea de Dumnezeu este: „Și sfânt este numele Lui”(Lc. 1,49) și se îndreaptă spre cei care s-au mirat cum a intrat Dumnezeu într-un pântece de femeie… Pentru că dacă soarele sensibil, aflat în multe locuri, nu se murdărește, ci și locurile murdare le curățește, cu atât mai mult Soarele inteligibil al Dreptății, întrupat în pântecele Fecioarei, nu numai că pe Sine nu Se murdărește dar și pe ea o sfințește și o curățește? De aceea și Sfântul Duh S-a pogorât peste Fecioara după cuvântul lui Gavriil, și puterea Celui Înalt a umbrit-o, pe de o parte spre sfințirea trupului ei, pe de alta ca să poată purta sarcina mântuitoare. Astfel teologhisește marele Atanasie spunând: „De putere și de Duhul Sfânt s-a umplut Fecioara, spre sfințirea trupului ei, și spre a purta sarcina mântuitoare…” (30).
Această cântare a Preacuratei ne vorbește de bogăția ei interioară, de compătimirea cu neamul ei, – și atât de pilduitor unifică înălțimea cugetării dumnezeiești cu iubirea și grija pentru neamul ei – de adâncul ei ancestral curățit, prin purificările succesive ale înaintașilor, prin meditația ei continuă la legea Domnului și la întreg Vechiul Testament ajuns prin ea la Evanghelie. S-a încercat să se afle surse de inspirație ale acestei „Cântări”, în cântarea Anei, mama judecătorului Samuel (1 Regi 1,1-10), în Psalmi. Există acea solidaritate cu strămoșii, și imnul ei este în duhul invocațiilor tuturor drepților și profeților Vechiului Testament. Dar, în acest imn sacru este și ceva radical nou. În esență, în mesajul pe care îl transmite, Cântarea Maicii Domnului are acum o sursă incomparabil mai profundă. Izvorul de inspirație era în ea însăși – Hristos. Și Duhul Sfânt unit cu duhul ei îi inspira cuvânt din Dumnezeu-Cuvântul, împlinindu-se de pe acum ceea ce va spune Mântuitorul, că: „Duhul Sfânt- Măngâietorul… din al Meu va lua și vă va vesti”(In.15,14) (31).
După ce s-au salutat și fiecare și-a deschis gura sa plină de duh, se spune apoi că „a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; și s-a înapoiat apoi la casa sa (Lc.1,56) pentru că, după moartea fericiților părinți ai Sfintei Fecioare, ea vedea în Elisabeta pe mama sa. De aceea, când a primit vestirea lui Gavriil, de îndată s-a grăbit să meargă să o salute și să-i dezvăluie cuvintele ce au fost spuse din partea lui Dumnezeu și a rămas împreună cu ea trei luni. Dar când s-a apropiat vremea nașterii Elisabetei, iar Maria și-a cunoscut propria sarcină, s-a întors în casa lui Iosif, dar Sfânta Fecioară nu i-a făcut cunoscută vestirea îngerului (32).
Ultimile menționări despre Maica Domnului în Sfânta Scriptură se fac în Faptele Apostolilor, unde se precizează că după Înălțare Apostolii s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare, și erau întăriți în rugăciune cu slavă, atât Sf. Fecioară Maria, Mama Mântuitorului Iisus Hristos cât și frații Săi (Fapte.1,12). Aici, în casa ucenicului Ioan din Sion, Maica Domnului sporea nevoințele postului și rugăciunii.
Mai trebuie amintit și acest amănunt din Sfânta Tradiție, că Maica fără de prihană nu se despărțea de mormânt și vedea și auzea tot ceea ce se petrecea și se spunea. Fericita Maică a Domnului, robită de dragostea Fiului ei, a rămas fără să se despartă de mormânt și de la Înviere și până la Înălțare Domnul S-a arătat de mai multe ori Preasfintei Sale Maici atunci când a voit, mângâind-o nu o dată, după cum a binevoit. Locul său era sălașul ei de căpătâi, perna ei era piatra, alergările minții ei erau rugăciunile și vedeniile Fiului ei, masa ei erau laudele Lui, hrana ei erau istoriile, povățuirile și învățămintele Patimii Domnului, băutura și baia ei erau lacrimile, odihna și desfătările ei erau îngenuncherile. A ajuns până la noi de la povățuitori adevărați, că din pricina neîncetatelor ei îngenuncheri, mâinile sale sfinte se făcuseră deosebit de aspre (33).
Note:
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cânt și preamărire, slavă și laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei și Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maria, și însemnare cu privire la viața sa neprihănită și fericită de la naștere până la moarte, în vol. colectiv: Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul: Trei Vieți bizantine ale Maicii Domnului, trad. și post. diac. Ioan I. Ică Jr., ed. a 2-a, Sibiu, 2007, Colecția Philosophia christiana, Seria Hagiographica, p. 94.
- Dionisie Areopogitul, Despre Ierarhia cerească, IV, 4, în Opere complete și Scoliile Sf. Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, București, 1996, pp. 21-22.
- Arhim. Bartolomeu Vartolomeu Anania, „Fie!”, în revista Ortodoxia, XXXII (1980), nr. 1, pp. 438-439.
- Sfântul Andrei Criteanul, Cuvânt la Buna Vestire, trad. de Monah Gherontie Nica, în rev. Familia Ortodoxă, nr. 3(26)/ 2011, pp.59-60.
- Sfântul Grigore de Nyssa, Omilii la Praznicele Împărătești, trad. de ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2010, p. 33.
- Ibidem, p. 34.
- Sfântul Andrei Criteanul op. cit., p. 60
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., pp. 95-96
- Sfântul Andrei Criteanul op. cit., pp. 59- 60
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit.,pp. 95-96
- Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări de laudă la Adormirea Maicii Domnului, trad. de Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, București, 2008, I, pp. 36-37
- Sfântul Andrei Criteanul, op. cit., p. 61
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., pp. 96- 97
- Monah Teoclit Dionisiatul, Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinți, trad. de Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, București, 2002, pp. 161-163
- Sfântul Grigore de Nyssa, Omilie la…, p. 34
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit.,p. 98
- Sfântul Ioan Casian. Despre Întruparea Domnului, pp. 769-882, în Scrieri alese; introd. de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman și trad. de Prof. David Popescu, EIBMBOR, București, 1990, [PSB 57], p. 778
- Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2003, XVII, 6, p. 297.
- Sfântul Ioan Casian, op. cit., p. 778
- Monah Teoclit Dionisiatul, op. cit., p. 170
- Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări de laudă…, I, p. 38
- Sfântul Andrei Criteanul, op. cit., p. 62\
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit.,pp. 99-100
- Monah Teoclit Dionisatul, op. cit., pp. 229-230
- Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, Ce cunoaștem din Sfânta Scriptura despre viața Maicii Domnului, în rev. MB, XXII (1972), nr. 1-3, p. 16
- Monah Teoclit Dionisiatul, op. cit., pp. 229-230
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit.,pp.100-101\
- Monah Teoclit Dionisiatul, op. cit., pp. 233-245
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., pp.101-103
- Monah Teoclit Dionisiantul, op. cit., p. 259
- Pr. Prof. Constantin Galeriu, Maica Domnului ”Povățuitoarea”, în rev. O, XXXII (1980), nr. 1, p. 462
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., pp.104-105
- Ibidem, pp. 167-172
Pr. Romiţă Ţencu, Parohia Poiana Mare II