Familia a fost creată de Dumnezeu încă din rai, din momentul când El a creat bărbatul și femeia dându-le lor să stăpânească tot pământul, zicându-le lor: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și îl stăpâniți”. Astfel, căsătoria apare ca un rezultat al unui sentiment nobil, ea instituindu-se în formă monogamă, în care bărbatul și femeia se angajează să viețuiască împreună în voia lui Dumnezeu având ca rol procreația. Nașterea, în Vechiul Testament, este privită ca o binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei. Acest lucru reiese atât din cuvintele profetului David care zice: „Femeia ca o vie roditoare în laturile casei tale, fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin împrejurul mesei tale”( Psalm CXXVII, 3-4), precum și din istorisirea cu părinții fecioarei Maria, Ioachim și Ana, unde ni se relatează că aceștia erau considerați blestemați de Dumnezeu pentru faptul că nu zămisliseră nici un prunc.
Pruncii primeau nume imediat după naștere, urmând apoi a fi tăiați împrejur în cea de-a opta zi conform legământului făcut între Dumnezeu și Avraam. După naștere, părinții erau obligați de a-și educa copiii. În acest sens, cărțile Vechiului Testament ne redau bogate indicații în ceea ce privește modul și scopul educației din acea perioadă, aceste cărți având un caracter educativ. Primul pas în educarea copiilor islaeliți reprezenta învățarea Legii lui Dumnezeu, acestea cuprinzând elemente morale ale vieții. Părinții nu se fereau chiar să folosească metode de constrângere folosind fără menajamente bățul sau biciul, fiindcă legile lăsate de Dumnezeu prin Moise poporului nu trebuiau doar însușite teoretic, ci și aplicate în viața fiecăruia după porunca lui Dumnezeu „ca să istorisiți în auzul fiilor voștri și al fiilor fiilor voștri câte am făcut în Egipt și semnele Mele, pe care le-am arătat într-însul, și ca să cunoașteți că Eu sunt Domnul”( Ieșire X, 2). Astfel, educația în această perioadă cădea în sarcina părinților, ei fiind primii dascăli de la care copilul trebuia să învețe Legea lui Dumnezeu cât și aplicarea acesteia. Datorită faptului că ei deveneau niște adevărați împlinitori ai legii divine erau numiți și „fiii lui Dumnezeu”, din această denumire reflectându-se legătura strânsă care se realiza între credincios și divinitate (1).
Deși în primii ani de viață ai copilului educația revenea mai mult mamei, odată cu creșterea acestuia un rol important în instruirea lui revenea de această dată tatălui. Acesta avea datoria de a-i vorbi copilului despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov care erau stramoșii poporului israelit. De aceea tatăl trebuia ca prin întreaga activitate desfășurată în viața de zi cu zi să învețe copilul despre cele ale legii, respectând astfel cuvintele spuse de Moise: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. Cuvintele pe care ți le spun eu astăzi să le ai în inima ta și în sufletul tău. Să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli. Să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta.” ( Deuteronom VI, 4-9).
Rolul tatălui se poate vedea și din faptul că își ducea copilul la sanctuar sau templul din Ierusalim unde acesta auzea cântarea psalmilor și participa la cult. De asemenea un rol important îl aveau și preoții. Acest lucru se poate deduce din cartea Judecătorilor, unde Mica îl numește pe levitul din Betleemul din seminția lui Iuda „părinte” sau în alte traduceri „tată”: „rămâi aici la mine și fii părinte aici la mine și preot” ( Judecători XVII, 10); acești preoți ai legii celei vechi erau mari educatori. Astfel că unii dintre israeliții cu o stare financiară mai bună își încredințau copiii unor astfel de persoane. În acest sens avem cazul lui Samuel, care după ce a crescut pruncul puțin a fost adus de către Ana, mama sa, și încredințat preotului Eli. În afară de această instituție religioasă „toate instituțiile vechi-testamentare recomendate poporului Israel aveau drept scop formarea unui popor cu indivizi eminamente religioși care să se caracterizeze prin frica lui Dumnezeu și împlinirea voii sale sfinte” (2).
Mai mult decât asumarea legii, copiii erau îndemnați să învețe și un meșteșug, acest lucru fiind un obicei din timpul șederii în Egipt, când islaelitenii deprinseseră multe meserii. Astfel zis, după stabilirea lor în pământul făgăduinței existau mulți oameni care cunoșteau meșteșugul prelucrării lemnului și al bisonului, precum și olari, iar femeile se îndeletniceau cu țesutul, prelucrarea inului, vindecarea anumitor boli și nu în ultimul rând cu folosirea instrumentelor muzicale.
Tot în responsabilitatea tatălui intra și încheierea căsătoriilor, el fiind cel care întocmea actele de căsătorie ale fiicelor, după ce acestea erau învățate datinile strămosești, precum și modul în care sa fie o bună soție și mamă. Toate acestea pentru formarea unor noi generații. O altă îndatorire a oamenilor de toate vârstele și clasele sociale, atât în legea veche cât și în legea Noului Testament, este respectul față de părinți. Nerespectarea părinților însemna încălcarea poruncii a V-a din Decalog: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ, pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Iesire XX, 12). Nerespectarea acestei porunci era aspru pedepsită, căci „cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții” (Levitic XX, 9).
Educația religioasă are drept scop conducerea omului spre desăvârșire. Astfel omul prin educație este ajutat să îl cunoască pe Dumnezeu și trăirea în comuniune cu El. Educația a reprezentat dintotdeauna o formă de cultivare a capacităților intelectuale, morale și fizice. Această educație este în strânsă legătură cu viața religioasă. Încă din Antichitate se poate observa că atât în Orient, unde în jurul templelor existau școli, cât și în Occident, existau în jurul mănăstirilor și al bisericilor mari centre în care se formau oameni pentru slujirea Bisericii precum și școli pentru cei laici.
Educația religioasă presupune o creștere, ceea ce înseamnă o schimbare, „creștem din ceva ce suntem în ceva ce nu suntem și totuși continuăm să fim aceeași persoană” (3). Această creștere constă în sporirea capacităților de înțelegere, inteligență și simțire. Educația creștină trebuie făcută în așa fel încât copiii să fie crescuți în frica de Dumnezeu formându-i astfel încât ei să devină ceea ce numește Sfântul Apostol Pavel „chipul lui Dumnezeu (morphe theou)”. Astfel, una din îndatoririle celor ce se ocupă de educația copiilor este aceea de a-i forma ca modele pentru societate, devenind în acelaș timp și exemple pentru ceilalți, ca aceștia „să vadă faptele lor cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri” (Matei V, 16). Acest lucru se poate realiza de către părinți prin propriul exemplu, precum și prin întreținerea unei atmosfere de dragoste și rugăciune. Rugăciunea este un element de care nu putem să ne despărțim niciodată în viața noastră, cu atât mai mult când este vorba de educația copiilor noștri. Cunoașterea unor noțiuni de psihologie sau chiar o intuiție fină asupra copiilor noștri nu este suficiență pentru a reuși să realizăm o educație bună. De aceea educatorii trebuie mereu să se roage pentru a putea cunoaște voia lui Dumnezeu, căci rugăciunea nu este altceva decât vorbirea noastră cu Proniatorul. Importanța rugăciunii în viața omului o arată și Sfântul Ioan Gură de Aur când zice că „lucru mare și îmbunătățit este rugăciunea căci dacă vorbește cineva cu un om îmbunătățit dobândește mare folos de la El. Oare cel ce s-a învrednicit a vorbi cu Dumnezeu, câte bunătăți nu va dobândi? Fiindcă rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu”. În acest mediu, copilul poate deprinde cu ușurință înfăptuirea lucrurilor bune în mod firesc.
Aceste exemple le putem lua și din viețile Sfinților unde observăm că „adeseori destinul acestora a fost puternic înrâurit de către un om care le-a oferit pildă de sfințenie și pe care l-au văzut pur și simplu” (4). Dintre aceștia putem aduce drept exemplu pe Sfântul Nectarie a cărui bunică avea un mod de viață iubitor și cu frică de Dumnezeu, apoi Sfântul Ioan Gură de Aur care are model de înțelepciune și credință pe mama sa Antuza, cea care a reușit să-i dea o educație aleasă sau Sfântul Vasile cel Mare împreună cu frații săi care au luat drept exemplu credința bunicii lor Macrina.
Educația religioasă, indiferent de forma în care s-a realizat: cateheză, omilii, exegeză sau lecție de religie reprezintă mai mult decât o componentă a demersului religios-educativ al Bisericii.
Educația trebuie să constituie o împletire de elemente religioase și didactice într-o structură ce are la bază textul biblic, practicarea credinței și iubirea aproapelui. Aceste lucruri se reflectă foarte bine în textele cărților Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare arată că „Sfânta Scriptură a fost folosită de Biserică pe vremea martirilor creştini; Sfânta Scriptură a fost întrebuinţată pentru pregătirea teologilor celor învăţaţi şi tot Sfânta Scriptură în vremurile furtunoase ale ereziilor a fost folosită pentru a da arme pline de izbândă împotriva tuturor sofismelor şi rătăcirilor. In zilele de suferinţă, Biserica în Scriptură şi-a găsit răbdarea şi pacea, iar în zilele de glorie tot in Scriptură şi-a găsit modestia şi smerenia” (5). Textul Sfintei Scripturi nu trebuie niciodată neglijat, el fiind plin de Duhul Sfânt și fiind socotite adevărate mărgăritare duhovnicești. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Cu o comoară se aseamănă citirea dumnezeieştilor Scripturi. După cum dacă lua dintr-o comoară o parte cât de mică, te poţi îmbogăţi cu ea, tot aşa şi cu dumnezeieştile Scripturi, într-un cuvânt cât de mic poţi găsi putere mare de gânduri şi nespusă bogăţie”.
Note:
- Petre Semen, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în revista Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași 1995, p. 17.
- Ibidem, p.18.
- 3. Sophiei Koulomzin, Biserica și copiii noștri, Editura Sophia, București 2010, p.50.
- Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu 2006, p.54.
- 5. Dorin Opriș, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, Editura Didactică și pedagogică, București 2012, pp.49-50.
Pr. Romiţă Ţencu
Parohia Poiana Mare II