Pentru viaţa duhovnicească este nevoie de credinţă, de asumarea Revelaţiei. Este nevoie de asumarea condiţiei căzute şi a tuturor precauţiilor care decurg din ea, o condiţie umană contingentă, limitată, relativă şi cu dispoziţii pervertite, autoreferenţiale. Şi aceasta, pentru că prin teologie omul se apropie de Cel Care, în plan ontologic, este infinit diferit şi depărtat de el şi de formele experienţei sale. Această apropiere a lui Dumnezeu îl solicită pe om practic, comunional, pentru că singura formă de a desfiinţa distanţa care îl separă de El este iubirea Lui, care se coboară. Răspunsul omului la iubirea Lui este şi singura formă de a-L cunoaşte.
Între formele de experienţă şi de cunoaştere pe care le avem la dipoziţie, cunoaşterea adevărurilor de credinţă angajează integral toate puterile sufleteşti, deopotrivă raţiune şi iubire. Este adevărat că adevărurile de credinţă primesc expresii dogmatice prin cuvânt şi că cele referitoare la Dumnezeu se lasă cuprinse în cuvinte relative şi limitate. Dar, oricât ar fi un lexic de bogat, el este neputincios pentru a exprima inefabilul. Deşi se vorbeşte de un discurs teologic, în fapt cunoaşterea, viaţa teologică, nu ţine de un anumit tip de discurs, ci este liturgică şi contemplativă. Dumnezeu nu este subiect de discuţie ci Subiectul unei comuniuni.
Omul trebuie să caute în lume şi în propria viaţă trăirea lui Dumnezeu în comuniune. De aceea, textele patristice nu caută în mod predilect nici explicaţii privind alcătuirea lumii, nici parcursul omului către sine însuşi, şi nici nu vor să elucideze misterul prezenţei lui Dumnezeu. Ele caută să adâncească, mai degrabă, premisele care fac posibilă comuniunea cu El. Până la urmă, teologia trasează, prin experienţa vie a prezenţei lui Dumnezeu, calea mântuirii. Iar mântuirea este rezultatul unui parcurs practic, dar unul care începe, continuă şi se sfârşeşte în experienţa eclezială a comuniunii cu Dumnezeu.
În marasmul cotidian (1), înţesat cu oportunităţi şi obligaţii, cu şanse şi riscuri, timpul destinat reflecţiei interioare, cu privire la felul în care trăim şi la experienţele cărora ne încredinţăm se scurtează tot mai mult. De multe ori, preocuparea de sine este înlocuită de pragmaticul management al carierei, grija de sine este cucerită de eforturile de dobândire a unei poziţii sociale şi a notorietăţii. Pragmatismul (derivat din pragma – care înseamnă în limba greacă „faptă“, „acţiune“), până la a se insera ca mod de gândire şi în viaţa noastră, a făcut deja istorie în spaţiul filosofiei americane, încă de la începutul secolului al XIX-lea.
În locul preocupărilor pentru devenire, o ţintă axiologică îndepărtată, pragmatismul a pus fapta concretă, cu efecte imediate asupra vieţii. În locul ideilor eterne, căutate cu ajutorul raţiunii, s-a pus dinamismul acţiunii, iar adevărul a fost pus în legătură cu succesul şi utilitatea (2). Multe dintre realizările ştiinţelor şi tehnologiilor, prosperitatea economică a societăţilor dezvoltate, noile condiţii de trai şi multe alte coordonate ale prezentului se leagă într-un fel de această manieră de a privi lumea şi omul. Însă erorile trecutului recent, excesele prezentului şi riscurile care ameninţă deja viitorul apropiat al omenirii dovedesc într-un fel că mai sunt necesare şi alte puncte de sprijin.
Sărăcia lumii a treia nu a fost eradicată, deşi numeroase organizaţii internaţionale, politice şi umanitare luptă de mai bine de 50 de ani cu decalajul economic şi social al ţărilor subdezvoltate; conflictele economice generate de lupta pentru resurse sunt numeroase în trecutul recent; consumerismul, superficializarea vieţii, societatea spectacolului, sunt excese evidente astăzi, ameninţarea mediului de viaţă, riscurile manipulărilor genetice, tehnologia nucleară, instrumentalizarea vieţii, toate ameninţă deja viitorul apropiat.
Note:
- MARÁSM s. n. Epuizare morală, demoralizare, descurajare; decădere.
- Filosofia în secolul XX, Anton Hugli şi Poul Lubke coordonatori, vol. 2, Editura All, Bucureşti, 2008, p. 6;
Pr. Valentin-Marius Văleanu