Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, prin firea umană asumată, a cuprins în Sine întregul neam omenesc, căci firea oamenilor nu există decât în mulţimea oamenilor care o deţin şi în care ea există şi creşte. Ca om, Hristos îi cuprinde în Sine în mod relaţional, pe toţi oamenii, în care se realizează aceeaşi fire umană. Şi anume Hristos îi recapitulează în Sine pe toţi inşii umani din toate timpurile şi locurile, ca un nou Adam (Rom. 5, 14; I Cor. 15, 22-23), pentru a-i mântui în mod obiectiv (răscumpăra) din robia păcatului şi morţii, restabilindu-i în comuniune cu Dumnezeu, ca făpturi noi în Duhul Sfânt. Dar recapitularea tuturor, „a celor din ceruri cu cele de pe pământ” (Efes. 1, 10), are în vedere tocmai comuniunea dinamică a lui Dumnezeu cu oamenii, adică Biserica, necesară oamenilor pentru însuşirea roadelor răscumpărării de către fiecare personal cu ajutorul Duhului Sfânt, dar în comuniune cu ceilalţi, mai exact cu Dumnezeu şi cu oamenii semenii Săi. Deci, Hristos a recapitulat în Sine pe toţi în vederea răscumpărării şi a Bisericii, cum spune Sf. Irineu, în care oamenii îşi agonisesc mântuirea. Hristos a devenit Capul, principiul, ipostasul naturii umane reînnoite care este Trupul Său, Biserica, ca pe toţi să-1 atragă la Sine însuşi în timp, făcându-i şi numindu-i fii ai lui Dum nezeu, după har. Umanitatea reînnoită, Biserica, la care avem accces prin Botez, este, după Clement Alexandrinul, acel „Om unic” şi „Hristos total” sau întreg, care nu se divide: „Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal 3, 28; I Cor. 1, 13; Col. 3, 11), „Omul nou în întregime transformat de Duhul” care este Biserica (1).
Întruparea se continuă şi se împlineşte, în Biserică. Şi anume Biserica este prelungirea dinamică a întrupării Cuvântului, adică extinderea socială a lui Hristos în umanitate prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin Hristos în lucrarea Duhului Sfânt, Biserica este Trupul lui Hristos cu multe mădulare (Rom. 12, 4; I Cor. 12, 13 şi 27). Deci, în Întruparea Cuvântului, adică în Hristos Dumnezeu-Omul, sunt date la începuturile lor, atât Biserica cât şi Tainele, prin care Hristos se prelungeşte în timp şi spaţiu în umanitate, făcând din oameni mădularele Trupului Său tainic, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Dar Biserica nu este numai trupul lui Hristos cu început în întruparea Logosului, ci şi plenitudinea de viaţă dumnezeiască revărsată în umanitate de către Duhul Sfânt, trimis de la Tatăl de către Hristos – Kyrios, adică de către Hristos mort şi înviat şi înălţat intru slavă la ceruri şi prin care Hristos – Kyrios – este prezent şi lucrează în umanitatea Trupului Său, Biserica. Deci, Cincizecimea, adică venirea ipostatică a Duhului Sfânt în lume şi prezenţa vieţii şi lucrării Duhului Sfânt în Biserică şi prin ea în lumea răscumpărată, datorită lui Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, asigură Biserica în calitatea ei de spaţiu de lucrare a Duhului Sfânt şi deci de organ obişnuit în care ne dobândim mântuirea.
Tainele ca şi Biserica însăşi date la începuturile lor în Întrupare, dar legate de întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos, îndeosebi de Jertfa Crucii de pe Golgota şi de învierea lui Hristos, intră în lucrare, ca prelungiri ale lui Hristos în umanitatea răscumpărată, prin Cincizecime. Dar aceasta, adică Cincizecimea, arată Biserica şi Tainele ca ţinând simultan de Hristos şi de Duhul Sfânt, şi fiind rezultatul iconomiei lui Hristos şi Duhului Sfânt în umanitatea răscumpărată de Hristos (Efes. 1, 23). Astfel Biserica intră în istorie ca comuniune şi comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu în Ziua Cincizecimii, prin adăugarea la cercul Apostolilor ti celor care, simţindu-se pătrunşi la inimă de cuvântul lui Dumnezeu din gura Apostolilor, au primit acest cuvânt şi s-au botezat, fiind ca la trei mii de suflete care vor stărui, începând din această zi, în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 37, 41-42) (2).
Deci acelaşi Duh Sfânt, prin a cărui lucrare în Fiul (Col. 1,16) asupra apelor au luat fiinţă toate formele definite de existenţă creată la începutul lumii (Fac. 1, 2) şi pe care Cuvântul lui Dumnezeu prin întruparea Sa L-a adus din nou într-un grad deplin de comunicare cu creaţia, participând în mod culminant la naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, a omului înnoit, se extinde de la Cincizecime şi în oamenii care cred în Hristos, prin Botez, refăcând în ei înşişi chipul Logosului.
Deci oamenii nu puteau trece la această viaţă nouă decât printr-o altă naştere în care Duhul Sfânt, devenit factorul principal al ei, să pnevmatizeze în mod intens şi rezerva lichidă a universului, adică prin Botez. Tocmai de aceea, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu avea nevoie de această renaştere prin Botez, căci era născut de la început ca om nou din Duh, adică prin lucrarea Duhului Sfânt din Sfânta Fecioară (Lc. 1, 31 şi 35) a primit Botezul pentru noi oamenii ca să fie şi în această privinţă primul om care se naşte şi de sus, la Botez din apă şi din Duh. Prin Botezul Său în apele Iordanului de la Ioan, Hristos a unit pe Duhul din El în mod actual cu apa, ca sân şi susţinător al vieţii, de data aceasta al vieţii nesupuse morţii, întrucât e deplin unit cu Duhul. „Aşa a împlinit Hristos toată dreptatea cu care vrea să îmbrace din nou pe oamenii care vor crede. El a acceptat aceste două acte în mod succesiv, pentru că noi trebuie să trecem prin amândouă. De aceea Părinţii Bisericii văd Botezul întemeiat atât în Naşterea cât şi în Botezul Domnului. Cristelniţa este la ei atât chipul sânului Maicii Domnului, cât şi al Iordanului” (3).
Duhul Sfânt se uneşte din nou, prin Hristos care se botează în Iordan, cu apa şi cu toată creaţiunea legată intim de Hristos. Apa reprezintă materia cosmică în starea lichidă, ca rezervă şi sân al oricărei forme de existenţă organizată. De aici însemnătatea comică a Botezului. Căci materia însăşi, readusă la mobilitatea ei duhovnicească, devine mediu al Duhului Sfânt creator, liber mereu în actele sale. În apa Botezului este într-un chip ascunsă însăşi materia veacului viitor care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu şi pc Duhul Sfânt cu energiile Lui de viaţă făcătoare şi mereu noi. Desigur, pnevmatizarea acestei ape, acum pentru renaşterea omului sau pentru restabilirea relaţiei lui cu Dumnezeu, va fi deplină abia în veacul viitor, pentru desăvârşirea relaţiilor oamenilor cu Dumnezeu când se va arăta, concret, starea finală la care ar fi ajuns apa creată la început pentru dezvoltarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu.
Note:
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 38.
- Ibidem, p. 39.
- Ibidem, p. 39.
Pr. Valentin-Marius Văleanu