Euharistia se arată ca Taina cea mare, „cea mai puternică Taină care se poate afla”, după cum tâlcuieşte Sfântul Nicolae Cabasila: „După Ungerea cu Sfântul Mir, ne apropiem de Sfânta Masă, piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti, la care, odată ajunşi, nimic nu ne mai lipseşte ca să dobândim fericirea cea dorită. Pentru că aici nu mai este vorba de a ne face părtaşi morţii, îngropării şi unei vieţi mai bune, ci de dobândirea Celui înviat. De acum nu mai primim darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe însuşi Vistiernicul acestor daruri, comoara întru care încape toată bogăţia darurilor. Fără îndoială, Hristos Se află în toate Tainele, El Care este şi Ungerea, şi Botezul, şi Hrana noastră, ba este de faţă şi în cei ce le primesc, împărtăşindu-le bunătăţile Sale, în fiecare Taină însă în alt chip. Pe cei botezaţi îi curăţeşte de întinăciunea păcatului şi iarăşi întipăreşte în ei chipul Său. În cei miruiţi face mai lucrătoare puterile Duhului Sfânt, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Când îl duce însă pe credincios la Sfânta Masă şi-i dă să mănânce din însuşi Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăşi substanţa Sa, iar lutul care primeşte chipul împăratului nu mai este lut, ci se preface în însuşi Trupul împăratului. Mai mare fericire ca aceasta nici nu s-ar putea închipui”.
Iată prin urmare de ce Sfânta Împărtăşanie este Taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de obicei, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia, şi tot aşa până la cea din urmă. După Sfânta împărtăşanie însă nu mai este loc unde să păşeşti; de aceea, trebuie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci ca să poţi păstra până la sfârşit comoara pe care ai dobândit-o. Botezul a rodit în sufletele noastre şi după primirea lui s-ar cădea să fim desăvârşiţi, dar nu suntem, fiindcă darurile Duhului Sfânt, care se dau prin Ungerea cu mir, încă nu le-am primit. […] După ce prin Ungere ne-am îmbrăcat în Duhul Sfânt şi după ce Taina aceasta ne-a dat din darul şi puterea ei, cu toate acestea – cu toate că Domnul este atotputernic – nu putem spune că am primit totul. […] Cât despre împărtăşanie, nimic din toate acestea. […] De ce? Pentru că lucrarea Tainei acesteia stă tocmai în a nu lăsa lipsiţi de niciunul dintre roadele ei pe cei ce gustă din ea. După făgăduinţa Domnului, prin împărtăşanie rămâne Hristos întru noi şi noi întru El, căci este scris: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el». Or, dacă Hristos rămâne în noi, ce ne mai lipseşte sau ce bunătăţi ne-ar mai putea lipsi? Iar dacă noi rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori din clipa în care Hristos ne este deopotrivă oaspete şi sălaş?” (1)[1].
Sfântul Teodor Studitul spune şi el că Euharistia este „Taina care adună laolaltă toate darurile cele dumnezeieşti”. Cu adevărat, aşa cum iarăşi zice Sfântul Nicolae Cabasila, în această Taină „nu ne împărtăşim cu vreo bunătate a Lui [Hristos] sau cu vreo strălucire din Soarele dumnezeiesc, ci din însuşi Soarele acesta” (2)[2]. Împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în Care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2, 9), omul îl primeşte în sufletul şi trupul său pe Dumnezeu însuşi (3)[3].
Şi nu e vorba de o simplă prezenţă; primind Sfânta împărtăşanie, credinciosul se împărtăşeşte cu Hristos şi se face părtaş dumnezeirii Sale, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin: „Se numeşte împărtăşanie, căci prin ea ne împărtăşim cu dumnezeirea lui Hristos. Se numeşte şi cuminecătură, şi este cu adevărat, pentru că prin ea ne cuminecăm cu Hristos şi ne facem părtaşi ai trupului şi ai dumnezeirii Sale”. Tot el, mai înainte de aceasta, spune că „ne îndumnezeim prin împărtăşirea cu focul dumnezeiesc”.
Spunând că omul se împărtăşeşte cu dumnezeirea lui Hristos, spunem că se împărtăşeşte totodată cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – pentru că una este dumnezeirea celor trei Persoane divine -, aşa cum se vede, când e vorba de Sfântul Duh, din multe formule din cadrul Sfintei Liturghii.
După cum arată Sfântul Nicolae Cabasila în textul citat mai sus, Euharistia nu doar modelează omul după chipul lui Hristos, ca toate celelalte Taine, ci îl face să fie ceea ce este El, îl hristifică în mod real. Acesta este înţelesul adânc al cuvintelor lui Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine – zice Domnul – şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Trupul şi sângele lui Hristos pătrund în toate mădularele noastre, astfel că „noi devenim hristofori”; „în acest fel, după cuvintele fericitului Petru (2 Petru 1, 4), ajungem părtaşi dumnezeieştii firi”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. În această Taină, „Dumnezeu […] S-a unit cu firea noastră cea stricăcioasă pentru a îndumnezei în acelaşi fel şi omenirea, prin primirea ei la părtăşia cu dumnezeirea Sa”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, care adaugă: „După cum, aşa cum zice Apostolul (1 Corinteni 5, 6), «puţin aluat dospeşte toată frământătura», tot aşa şi acest trup [al lui Hristos] făcut nemuritor prin puterea lui Dumnezeu, odată primit în noi, schimbă şi preface întregul nostru trup în propria Sa substanţă” .
Iar Sfântul Grigorie Palama remarcă: „Apropiindu-ne de Sfintele Taine, ne facem porfiră împărătească, sau mai bine spus trup şi sânge al împăratului şi – o, minune! – ne preschimbăm în fii ai lui Dumnezeu“; strălucirea dumnezeiască ne învăluie tainic, ne scaldă într-o lumină de nespus, face din noi hristoşi ai lui Dumnezeu şi ne dă, aşa cum însuşi a făgăduit, puterea de a străluci ca soarele la venirea Tatălui nostru”.
Acest rost înalt al Euharistiei – unirea cu Dumnezeu în modul cel mai desăvârşit şi îndumnezeirea pe care o săvârşeşte această unire – nu trebuie să ne facă să uităm însă celelalte rosturi ale sale. Teologii ortodocşi moderni adepţi ai curentului personalist au subliniat puternic dimensiunea relaţională a împărtăşaniei. A vorbi despre această dimensiune nu este doar un lucru bun şi îndreptăţit, ci chiar necesar; comuniunea euharistică nu este numai comuniune cu Hristos, care implică relaţia personală a celui ce se cuminecă cu El şi, în El, cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, ci şi comuniunea întreolaltă în Hristos a celor ce se cuminecă, şi chiar cea mai elevată şi mai profundă formă de comuniune în această lume între mădularele Trupului lui Hristos. Relaţia aceasta Părinţii o văd ca pe o unire care pe cei mulţi îi face un singur trup, potrivit analogiei pe care o găsim la Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: „Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10,17).
Note:
- Nicolae Cabasila, Despre Viața în Hristos, p. 262-268.
- Ibidem.
- Ibidem p. 268.
Pr. Valentin-Marius Văleanu