Din Evanghelii se vede că Hristos însuşi acordă împărtăşaniei un înţeles personal de netăgăduit: cel al unei uniri personale/individuale a credinciosului cu El, prin care primeşte, în mod personal/individual, rod duhovniceşte însufleţitor şi dătător de viaţă: „Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez prin Tatăl, şi cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 56-57).
Concepţia acestor teologi este de asemenea contrazisă de toate tâlcuirile pe care Sfinţii Părinţi le-au dat Euharistiei şi, în mod direct, de toate rugăciunile pe care, potrivit rânduielii statornicite de multe veacuri în Biserica Ortodoxă, credincioşii le rostesc înainte şi după împărtăşanie – înainte, pentru a se pregăti de primirea ei, iar apoi, pentru a da mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Aceste rugăciuni – care nu reflectă nicidecum o concepţie pietistă, cum vor să creadă aceşti teologi personalişti, ci au fost alcătuite de sfinţi, precum Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Simeon Metafrastul, Simeon Noul Teolog şi Ioan Damaschin – oferă o imagine clară asupra concepţiei tradiţionale a Bisericii Ortodoxe în această privinţă. Astfel, fiecare credincios cere de la Dumnezeu, pentru sine anume, un folos duhovnicesc personal/individual din Sfânta împărtăşanie pe care urmează să o primească sau a primit-o, anume: ajutor, ocrotire, sprijin, întărire în nevoinţele sale ascetice, tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti, iertarea păcatelor, curăţia minţii şi a inimii, omorârea patimilor, sporire în împlinirea poruncilor şi lucrarea virtuţilor, luminare şi sfinţire şi toate cele de folos spre mântuire şi îndumnezeire, spre dobândirea împărăţiei cerurilor şi a unirii depline cu Dumnezeu, în viaţa de acum şi în cea ce va să fie.
Iată doar aceste câteva extrase din rugăciunile ce se rostesc înainte de împărtăşire: „Să-mi fie mie cărbunele preasfântului Tău Trup şi al scumpului Tău Sânge spre sfinţire şi spre luminare, spre însănătoşirea smeritului meu suflet şi trup, spre uşurarea greutăţii greşelilor mele celor multe, spre pază de toată lucrarea diavolească, spre îndepărtarea şi mutarea răului şi vicleanului meu obicei, spre omorârea patimilor, spre plinirea poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. […] Mă rog Ţie, Cel ce singur eşti sfânt, Stăpâne, sfinţeşte-mi sufletul şi trupul, mintea şi inima, rărunchii şi măruntaiele; înnoieşte-mă tot şi înrădăcinează frica de Tine întru mădularele mele şi sfinţenia Ta fă-o neştearsă dintru mine. Şi-mi fii mie ajutător şi folositor, îndreptând în pace viaţa mea şi învrednicindu-mă a sta de-a dreapta Ta cu sfinţii Tăi”.
Lucrarea tămăduitoare a Euharistiei, pomenită în multe dintre rugăciunile citate, este nu numai recunoscută, dar şi puternic accentuată de toţi Părinţii. Îndumnezeirea omului este precedată de mântuirea sa, adică de tămăduirea de toate relele iscate de păcat. în mod unanim, Părinţii văd în Euharistie nu un simplu leac printre altele al relelor, ci marele şi puternicul leac. „El stinge toată boala” cu puterea lui, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (1). „După ce odată am gustat din stricăciunea firii (fărâmiţate), dorim după Cel care pe toate le uneşte, pentru ca, luând în noi acest leac, să alunge, prin efectul lui contrar, influenţa primejdioasă a otrăvii de mult timp înrădăcinată în noi. Şi ce leac este acesta? Nu altul decât acel Trup slăvit care a biruit moartea şi care s-a făcut izvor al vieţii noastre”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa.
Sfântul Nicolae Cabasila numeşte Euharistia „singurul leac împotriva păcatului” şi „singurul leac împotriva relelor firii omeneşti”. „Trebuie să alergăm la acest leac nu numai o dată, ci mereu […]; mâna ajutătoare a Doctorului trebuie să ne fie pururea la îndemână, ca să [ne] poată vindeca” spune el iarăşi. Sfântul Chiril al Alexandriei îndeamnă astfel: „Aşa crezând, te vei împărtăşi de binecuvântarea [Sfânta împărtăşanie] care alungă nu numai moartea, ci şi bolile din noi”, într-una dintre rugăciunile dinaintea împărtăşirii, alcătuită de Sfântul Vasile cel Mare, credinciosul cere de la Hristos: „Să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduirea […] sufletului şi a trupului”. Acelaşi lucru se cere şi în prima rugăciune de după împărtăşanie. încă şi într-o altă rugăciune, a Sfântului Ioan Gură de Aur, creştinul cere „însănătoşirea smeritului meu suflet şi trup”. „Pe păcătoşii care se apropie de Sfintele Taine ca nişte răniţi şi ca unii care cer milă, pe aceştia îi tămăduieşte Domnul”, scrie Sfântul Ioan de Gaza.
Trupul şi Sângele lui Hristos primite în Sfânta împărtăşanie, pătrunzând în trupul şi în sufletul creştinului şi amestecându-se cu ele, lucrează tămăduirea întregii sale fiinţe. Curăţesc sufletul şi trupul de tot păcatul şi de toată întinarea (până la urmă, „singurul leac împotriva păcatului este Trupul lui Hristos, iar singura spălare a fărădelegilor este Sângele Lui”, spune Sfântul Nicolae Cabasila). Vindecă toată boala duhovnicească abătută asupra omului din pricina nesocotirii darurilor primite la Botez. Pocăinţa şi lupta cu păcatul sunt încă şi ele, fireşte, leacuri, dar slabe dacă nu li se dă pe deasupra leacul cel mare, al Euharistiei. Sfintele Daruri, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, pot „să îndrepteze chipul [lui Dumnezeu din noi] ori de câte ori dă semne că e pe cale să se strice”, aduc „reînnoirea frumuseţii sufleteşti de odinioară”, „vindecă materia noastră atunci când stă să se strice” şi întăresc „voia noastră şovăielnică”. Ele aduc la vechea unitate făptura omenească sfâşiată de păcat şi îi redau întregimea; „după ce cândva am gustat din stricăciunea firii” avem nevoie de „Cel care pe toate le uneşte”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa (2), vorbind despre acest „antidot” al Euharistiei. După cum se vede din rugăciunile care se rostesc înainte şi după Sfânta împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului au puterea de a alunga toată nălucirea, gândurile cele rele şi relele deprinderi. Prin ele, patimile nu sunt doar împiedicate să crească, ci sunt cu totul smulse şi stârpite (3).
Note:
1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, IV, 9.
2. Sf. Grigore de Nyssa, Marele discurs catehetic, 37.
3. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, IV, 2, col. 585.
Pr. Valentin-Marius Văleanu