Este adevărat că grija omului muritor, amăgit de vrăjmașul, este de a trăi cât mai bine și cât mai ușor, de a fi mulțumit și fericit. Vrem să avem din belșug toate bunătățile, să nu ducem lipsă de hrană, să avem haine cât mai frumoase, case mari și impunătoare, mașini luxoase și scumpe. Vrem să trăim cât mai bine și „să fim fericiți și împliniți”. În căutarea greșită a binelui și frumosului, a plăcutului și a folositorului, schimbăm bunele deprinderi cu patimile și răutățile de tot felul, pentru că nu ne sileau a căuta adevărul și rostul vieții, dat de Dumnezeu.
Ne găsim aproape cu toţii forfotind de patimi, plângându-ne de amărăciunea traiului zilnic și de lipsă, dar râvnind orbește la bine. Să nu ne amăgim, socotiind că ne vom împlini „sfânta datorie” ce avem pentru trupul și sufletul nostru, numai cu această dorință. Să gândim că, pentru a găsi binele, trebuie mai întâi să scăpăm de tot răul, să cunoaștem greutatea lui, cu toate urmările ce au să vină. Trebuie să învățăm și să știm să alegem cele bune din lumea aceasta pentru ca viața noastră să fie curată. Ne dăm noi seama de aceasta? De ceme mai multe ori nu!
„Beția pierde pe om”
Văzând și luând aminte la cele dimprejurul nostru, cu vremurile acestea grele și de pierzare, m-am hotărât să scriu despre una dintre cele mai urâte patimi, care, ca toate patimile, se înfățișează omenirii, îmbrăcată în haina plăcerii și folositorului, dar care a ajuns cu puterea ei de nimicire să-l facă pe bietul om să se coboare din înălțimea vieții lui, mai jos chiar decât animalele. Este grozavă această urâtă patimă, fiind numită chiar „mama tuturor răutăților și împărăteasă a suferințelor omenirii”. Să-i spunem numele? Este beția, această patimă grea și distrugătoare, cea foarte mult răspândită, mai ales acum prăpădind lumea cu molima ei. Mă voi sili să vă pun înainte, în toată grozăvia Lui, „marele păcat” pe care îl săvârșește cel cuprins de acest viciu, pierzându-și și trupul și sufletul.
Sfinții spuneau că „beția pierde pe om”, iar un vestit înțelept antic, anume Diogene, fiind cândva la o petrecere cu prietenii săi și dându-i-se după sfârșitul mesei, încă un pahar cu vin, el l-a vărsat. Mesenii ceilalți s-au mirat mult de fapta sa și au început a-l dojeni. Atunci înțeleptul Diogene, liniștit și serios a răspuns: „Dacă n-aș fi răsturnat acum paharul acesta cu vin, mai apoi m-ar fi răsturnat el pe mine, ceva mai târziu!”. Băutura, fie ea de vin, fie de țuică sau alte spirtoase, îl „răstoarnă” pe om la pământ și îl pierde, mai multă și peste măsură deodată, sau mai puțină dar mai deasă, ba chiar și foarte rară, atacă și prăpădește și trupul și sufletul. Este știut că tot ce mâncăm și bem ajută la dezvoltarea și întreținerea corpului nostru. Toate mâncărurile și băuturile trec prin pereții stomacului, până în cele mai mici firicele și țesuturi, ce alcătuiesc carnea noastră, oasele noastre, sângele nostru, creierul și toate organele. Prin urmare e adevărată spusa unora că țuica și vinul „se plimbă prin toate oasele”; dar e neadevărat că ele înviorează și dau putere, cum cred foarte mulți: ne apucă mai întâi un curaj și o înfierbântare, o întărire și o încordare a mușchilor, și tot acum, pe loc, începem să tremurăm, să ne ia întuneciune de uitare și amețeală. Puterea alcoolului în corp e ca puterea unui foc de paie.
„Distrug pricina bolii de care suferi d-ta!”
Dar, dacă nu ne face bine băutura, așa cum se știu iubitorii ei, oare ne poate face ea rău? Fiind otravă, ne otrăvește cu adevărat, ne arde stomacul, ne tulbură sângele, ne amețește și ne întunecă mintea, se ia puterea. Azi puțin, mâine mai mult, poimâine și mai mult, până ce ne pomenim că ne lipsește gustul, ne piere foamea, ne arde în stomac, ne doare capul, ne vâjâie urechile, nu mai auzim bine, nu mai vedem lămurit, abia ne ținem pe picioare. Cine n-a văzut fața desfigurată a bețivului: buzele lui vinete, ochii stinși, tremurând tot, umblă fără rost, buimăcit și totdeauna văitându-se. Mulți dintre aceștia mor înainte de vreme: înecați în râuri, prin vânturi, pe sub poduri, înghețați de frig,etc. Mulți, bolnavi, cuprinși și de alte boli, căci beția priește tuturor bolilor și le atrage , mor în spitale, spânzurați, împușcați ori otrăviți.
Un bătrân boier, suferind de o boală numită gută, care se manifestă prin umflături și dureri mari la încheieturi, zise într-o zi doctorului care îl examina:
„- De ce d-ta, în loc să-mi tot chinuiești piciorul, nu cauți mai bine pricina bolii de care sufăr și să o distrugi?”
Cum auzi aceste cuvinte, doctorul se sculă, apucă bastonul și începu să sfărâme sticlele cu vin, cu lichioruri și cu băuturi de tot felul, pe care boierul le ținea într-un dulap din colțul camerei.
„- Ce faci, doctore?” strigă bătrânul speriat și mânios.
„- Fac ce-mi ceri! Distrug pricina bolii de care suferi d-ta!” îi răspunse doctorul liniștit.
Beţia pune stăpânire pe suflet
Dar nu numai atâta este paguba adusă de starea bețivului, căci mai înainte de trup, el și-a pierdut deja, cel mai de preț bun al său: sufletul. Beția, ca orice deprindere rea, pune stăpânire, foarte repede, pe cele mai înalte și mai frumoase însușiri ale sufletului. Sfărâmă voința omului, întunecă dreapta judecată, înlătură rușinea, orbește , murdărește cinstea, aducând o posomorâre veșnică, nu este în stare să mai facă nimic bun, nimic de folos. Se ține numai de patima lui: înjură, bate, ucide, fură, se ceartă,etc.
Sf. Vasile cel Mare vorbește despre răul facut de băutură sufletului: „Precum apa se potrivește focului, tot așa vinul întunecă mintea omului. Precum fumul alungă albinele , tot așa beția gonește binele și frumosul din sufletul omului.” „O, bărbați! Cât de puternică e băutura! Ea întunecă mintea care e oglinda sufletului; ea face ca omul să-și uite de datoriile sale. Bețivul uită pe prieteni și pe frați; el ridică cuțitul și împotriva părinților.” (III Ezdra, 3, 18-23). Mărginindu-mă la cele spuse, socotesc că suntem încredințați îndeajuns, de urmările rele pe care băutura multă le aduce trupului și sufletului omenesc.
Urmările marelui păcat
Beția face ceva mai mult, chiar prea mult pentru firea noastră, căci ea nu lovește numai pe cei care o iubesc, ci și pe cei ce trăiesc alături și împrejurul celui ce bea; ba mai mult, ea trece cu răutatea ei, chiar asupra urmașilor, neam de neam.
Înainte de a fi ceea ce este, bețivul e om: trebie să aibă și el o casă, o soție, copii, rude, prieteni și cunoștințe. Trebuie să muncească, să agonisească, să se îngrijească de casă și de ai lui și să trăiască în comuniune cu toți cei ai lui. Mai poate el (alcoolicul) să facă, cu chibzuibță și din plin, toate aceste lucruri? Cine bea, la început muncește azi și bea mîine; muncește o săptămână și bea într-o zi, muncește o lună și bea în trei zile; iar mai apoi vine vremea când, ajungându-l ruina trupului cu lipsa puterii de a muncii pentru „ a-și stinge focul ce-l arde pe gât”, începe să risipească moștenirea de la părinți, și să împrăștie bruma de avere de pe lângă casă. Toată lumea caută să cumpere, el nu: el are de vândut. Tot omul se uită cu drag la cele din gospodărie, celui bețiv parcă-i stau în ochi. Le găsește el vreun cusur ca să le vândă și să poată bea. Și așa, cel pătimaș vinde astăzi una, vinde mâine alta, până se ușurează de tot ce are. Încep să crească buruienile pe bătătură, gardurile curții cad, îi plouă în casă, îi cresc spinii în vatră. Plânge nevasta, plâng copii, jelesc rudele, se vaietă prietenii și vecinii, dar în schimb se bucură vrăjmașul și dușmanii. Lui nu-i pasă, el se vaietă că nu mai are ce bea și de necaz își bate soția, schingiuiește copiii, înjură și amenință rudele și se ceartă cu vecinii și cunoscuții. Scandalul și cearta îi stau zilnic în cale.
Sfântul Apostol Iacov spune: „Fraților, de va rătăci cineva dintre voi și îl va întoarce cineva pe el, să știi că acela ce l-a intors pe păcătos de la rătăcirea lui, va mântui sufletul de la moarte și va șterge mulțime de păcate” (Iacov 5,9.20). Toți să punem gând bun, să ne încordăm voința, să făgăduim că vom fugi de această cursă blestemată a necuratului, având nădejdea că Dumnezeu ne dă voință și tărie să învingem toate nevoile și necazurile, spre Sinele caselor noastre și a familiilor noastre, având izbândă asupra „marelui păcat”.
Pr. Cristian Cojocaru