În întreita activitate mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, chemarea Sa învățătorească sau profetică ocupă un loc de seamă. Mântuitorul venea cu învățătura cea nouă a mântuirii, care cuprindea adevărurile religioase absolute despre Dumnezeu și despre voia Sa, și ca orice învățător, El a folosit mijloace de învățare și a avut ucenici. În privința aceasta, Iisus Hristos s-a dovedit un învățător deosebit, încât a fost numit “profetul profeților și învățătorul învățătorilor”, rămânându-ne pildă până în zilele noastre și cât vor fi veacurile. Pilda Sa este deosebit de grăitoare în privința împărtășirii învățăturii Sale, a comportării și a mijloacelor folosite, a instruirii ucenicilor și a roadelor culese.
Noțiunea de “profet” sau de “învățător” era binecunoscută în Vechiul Testament. Cei ce cunoșteau voia lui Dumnezeu și învățau erau profeții, iar poporul ales a fost condus și învățat de profeți aleși și trimiși de Dumnezeu. Acești învățători ai Vechiului Testament se bucurau de o deosebită autoritate doctrinară și morală, ei mergeau pretutindeni și îndrumau poporul pe căile Domnului.
Domnul nostru Iisus Hristos venea, astfel, după activitatea acestor profeți ai Vechiului Testament, care culminase cu Sfântul Ioan Botezătorul, căci Mântuitorul era “împlinirea așteptărilor mesianice” și El aducea “desăvârșirea morală și doctrinară”. (Pinard de la BouIalye). Încă de la început, Domnul Iisus predică cuvântul lui Dumnezeu cu mare autoritate, face o impresie deosebită și este urmat de mulțimi care-L recunosc și-l numesc “învățător”.
În privința aceasta, Iisus Hristos s-a dovedid din primele momente ale predicării un învățător desăvârșit, deși n-a ucenicit la nimeni. De bună seamă că El îl va fi ascultat predicând pe Sfântul Ioan Botezătorul, îi va fi ascultat și pe alți învățători de lege din satul Său, îi cunoscuse la doisprezece ani pe bătrânii cărturari și învățători de lege din templul din Ierusalim, dar “ucenicie” n-a făcut, dovedindu-și și prin acesta dumnezeirea Sa, căci El venea să învețe, nu să fie învățat.
Activitatea sa de învățător începe la vârsta bărbăției depline, la 30 de ani. Iisus Hristos dovedește o autoritate și o demnitate fără de seamă în tot timpul desfășurării activității sale de învățător: este ascultat cu sfințenie, nu este întrerupt niciodată, este urmat de ascultători din loc în loc, cale îndepărtată. Faima învățăturii Sale se răspândește pretutindeni și pătrunde până în cele mai îndepărtate colțuri ale Țării Sfinte; drumurile erau pline de cei doritori de a-L asculta.
Iisus Hristos învăța oral. Locurile de învățare erau deosebite și întâmplătoare ca și timpul. Mulțimile Îl îmbulzeau așa cum mărturisesc Sfintele Scripturi, oriunde aflau că se găsea și învăța: pe țărmul mării, în sinagogi, pe drum, printre arini, în câte-o grădină, la umbra unui măslin sau în casa cuiva. Înbulzit de mulțimi, deseori Iisus se suia în câte-o corabie și se depărta de țărm, ca să poată vorbi nestingherit, ori ieșea din cetăți cu mulțimile după El și poposea pe coasta unui munte. Mulțimile impresionate, de multe ori până la 5000, se așezau la picioarele Sale, cât mai aproape.
Locurile erau, de cele mai multe ori, nepotrivite pentru desfășurarea unei activități de învățător. Arșița soarelui era pătrunzătoare în Țara Sfântă; drumurile și praful oboseau, dar Domnul nostru Iisus Hristos îndrăgise mulțimile care-L urmau: “Milă-Mi este de popor, că iată trei zile sunt de când așteaptă lângă Mine și n-au ce mânca și de-i voi slobozi flămânzi la casele lor, se vor istovi pe cale, căci unii din ei au venit de departe” (Marcu VIII, 2-3).
Iată un text edificator. Mulțimile veneau de departe și adeseori își istoveau puterile și terminau merindele; ele rămâneau în preajma lui Iisus cu zilele, plăcându-le învățăturile și pildele.
Iisus Hristos începea să predice cu o deosebită autoritate și demnitate. Învățătura Sa pătrundea în inima oamenilor. Dintr-o dată se făcea o tăcere profundă, încât cuvintele lui Iisus se auzeau până departe. Forma predominantă de învățare a fost prin viu grai, avea o mare putere în cuvânt, o deosebită expresivitate formală, alegând noțiunea cea mai potrivită pentru a exprima adevărul. Învățătura Sa era adresată personalităților celor mai complexe, dar și celor mai simple, fiecare își afla alinare și mulțumire în cuvintele Sale. Domnul Iisus se referea la Sfânta Scriptură foarte des, ceea ce ne arată că o cercetase și o cunoștea foarte bine. Învățătura Sa era nouă, desăvârșind-o pe cea veche, și tocmai acest lucru atrăgea atenția mulțimilor. (Predica de pe munte).
Iisus Hristos avea în fața Sa mulțimile care auziseră despre El, căci „străbătuse toată Galileea, învățând în sinagogi și propovăduind Evanghelia” (Matei IV, 23). Predica începe cu fericirile; Iisus îi fericește pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei însetați, pe cei ce plâng, pe cei curați cu inima, pe cei blânzi, pe făcătorii de pace, pe cei prigoniți pentru dreptate și pe cei ocărâți. (Matei V, 3-12), adică pe toți „obidiții și ofensații vieții”.
Atenția și bunăvoința ascultătorilor erau câștigate de la început. Ceea ce urma era strâns legat de interesul imediat al acelorași ascultători. „Să nu socotiți că am venit să stric legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V, 17). Mulțimile nu trebuiau tulburate cu știrea că se află în fața unui dărâmător de lege, de prooroci și de obiceiuri, deși învățătura cea nouă desființa în multe privințe pe cea veche. Îndată după cuvintele acestea care dovedesc suplețea metodei psihologice aplicate, Iisus Hristos trece la obiectul predicii Sale: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, că cine va ucide vinovat va fi judecății …” (Matei V, 21). Antitezele acestea urmează una după alta, menținând încordată atenția și arătând deosebirea calitativă dintre ceea ce auziseră cei de demult și ceea ce auzeau cei ce erau de față. Adevărurile descoperite erau adevărurile vieții, fiind strâns legate de ascultători. Iisus descoperea dintr-o dată adâncimi nebănuite și arăta mulțimilor cum să se comporte unul față de altul, bărbatul față de femeie; ce datorie are fiecare față de Dumnezeu, față de sine însuși și față de aproapele său. Când întâmpina diferite greutăți de înțelegere din partea ascultătorilor, El folosea minunatele Sale parabole, expresive și plastice, potrivite întâmplărilor și alese din viața de zi cu zi: din ocupația țăranilor, a pescarilor, a vieții casnice, a călătorilor, etc. Fiecare parabolă era cu măiestrie aplicată unor realități concrete, din care ascultătorii culegeau Învățături prețioase.
Învățătura lui Iisus făcea o impresie atât de puternică încât slujitorii mai marilor preoților le spun acestora: “Niciodată nu a vorbit cineva ca omul acesta” (Ioan VII, 46). Tot astfel, o femeie din popor, pe când vorbea Iisus, ridicând glas din mulțime, a zis: “Fericit este pântecele care te-a purtat și sânii la care ai supt” (Luca XI, 27).
Activitatea de învățător a Domnului nostru Iisus Hristos se desfășura pe două planuri: El învăța mulțimile, dar își alesese doisprezece ucenici (Apostoli), apoi 70, pe care-i învăța, în mod special, cu mai multă atenție și sistematic. Aceștia stăteau tot timpul în jurul Său și se bucurau mereu de căldura cuvintelor Sale. Adeseori se retrăgeau în locuri mai ferite, unde le descoperea toate adevărurile. Așa după cum El însuși “crescuse cu vârsta și cu înțelepciunea” (Luca II, 40), tot la fel își forma și ucenicii, cu răbdare și cu dragoste, ținând seama de puterile spirituale și de formare ale fiecăruia.
Pe acești ucenici Domnul Iisus îi îndrumă într-un mod exemplar, dându-le tot ajutorul, încât în curând i-a putut trimite să îndeplinească aceeași lucrare ca a Lui, să propovăduiască Evanghelia. Mai apoi, după Înălțare, Biserica creștină va rămâne pe umerii lor: “Drept aceea mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20).
Totuși, Iisus Hristos a avut de-a face și cu ucenici care nu au putut înțelege unele adevăruri noi. Deși L-a descoperit progresiv revelația Noului Testament, începând cu adevărurile simple și elementare, pe care le-a împletit cu realități cunoscute, totuși când le-a spus ucenicilor: “Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua cea de apoi, căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu este adevărată băutură” (Ioan VI, 54-55), aceștia nu L-au înțeles. Sfânta Scriptură ne spune că “de atunci mulți din ucenicii Lui s-au depărtat și nu mai umblau cu El” (Ioan VI, 66).
Astfel, se arată și dificultăți inerente ale procesului de învățare a ucenicilor, care atunci când sunt trimiși la propovăduire se descurcă foarte bine conform chemării lor de învățători și predicatori ai Evangheliei. Cât privește starea de ucenicie și valoarea ucenicului, Mântuitorul aprecia, în mod deosebit, pe fiecare ucenic, când spunea: “Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său” (Matei X, 25). În cuvintele acestea stă legea de aur a fiecărui ucenic, care trebuie să râvnească la perfecționarea și desăvârșirea sa, să ajungă ca dascălul său.
Mântuitorul iubea copiii și era deseori înconjurat de ei, dar de o învățătură adresată lor nu avem știre. Știm că “I s-au adus copii ca să-și pună mâinile peste ei și să se roage; lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor” (Matei XIX, 13-14). Iisus Hristos a arătat că învățătura trebuie unită cu nevinovăția copiilor și curățenia inimii.
Munca de dascăl a Mântuitorului a dat roade deosebit de bogate. Apostolii și ucenicii s-au format sub îndrumarea și supravegherea Sa, și mai târziu și-au dovedit destoinicia lor, propovăduind Evanghelia, după modelul Dascălului lor.
În felul acesta, Mântuitorul își îndeplinise propria Lui îndatorire de învățător, predicând și crescându-și ucenicii. Lasă moștenirea Sa în seama urmașilor bine pregătiți, așa cum trebuie să facă orice dascăl bun. Sarcina Sa fusese pusă pe mai mulți umeri ca să fie dusă la îndeplinire, cu cuvinte exprese: “Căci pildă v-am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu și voi să faceți” (Ioan XIII, 15) și “învățați –vă de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima …” (Matei XI, 2-9), dar mai ales minunatele cuvinte ale Celui ce a fost învățătorul învățătorilor: “Eu sunt lumina luminii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan VIII, 12).
Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos Și-a asigurat învățătura Sa mântuitoare cu exemplul propriei Sale vieți; teoria a fost însoțită de practică într-un mod desăvârșit. Viața Mântuitorului a fost într-o armonie deplină cu învățătura Sa, ceea ce a predicat a și trăit. Puterea acestui exemplu de trăire a învățăturii Sale a fost deosebit de importantă. Cu acest exemplu viu își încununa învățătura Sa, arătând că El Însuși crede și împlinește cuvintele Sale, și le spune din adâncul ființei Sale dumnezeiești. Acesta a fost unul dintre elementele importante, care explică puterea de învățare a Domnului nostru Iisus Hristos și ascultarea și urmarea acestei învățături de către ucenicii Săi.
Chemarea învățătorească a Domnului nostru Iisus Hristos are astfel o deosebită importanță căci ea ne arată înalta autoritate și demnitate de învățător a Mântuitorului din timpul activității Sale mesianice. El a folosit toate mijloacele pentru a descoperi credincioșilor învățătura cea adevărată și a le arăta calea spre mântuire, așa cum a spus și a făcut Sfântul Apostol Pavel: “Și când am venit la voi, fraților, nu cu înălțimea cuvântului sau a înțelepciunii, am venit să vă vestesc mărturisirea lui Dumnezeu, căci n-am socotit că știu ceva între voi, decât numai pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (I Corinteni II, 1-2).
Preot Cojocaru Cristian
Parohia Coțofenii din Dos
Protoieria Craiova Nord