Potrivit Sf. Scripturi, scopul vietuirii noastre creştine este: „de a deveni părtaşi dumnezeieştii firi”(II Pt. I,4), iar această stare te poate ajunge doar printr-o înaltă trăire duhovnicească, care îşi găsesşte sursa inepuizabilă în Sf. Slujbe ale Bisericii, dar ai ales în Sf. Taine. În aceste lucrări ni se comunică harul mântuitor şi avem posibilitatea de a fi în Hristos, încă din viaţa aceasta. Lucrarea mântuitoare a Logosului întrupat devine o readucere a creaţiei sub imperiul harului Dumnezeiesc.
Întâlnirea cu Logosul în textele liturgice ale Sfintelor Slujbe, îl ridică pe o la o atitudine responsabilă faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, dar şi faţă de întreaga natură înconjurătoare: „după cum nimic din cele luate n-a fost considerat nevrednic să ia parte la taina mântuirii noastre, tot aşa nici unul din elementele de seamă ale luii văzute nu putea fi omis din rugăciunea Bisericii. Sfinţindu-le, ea le reaşează, de fapt, în relaţia lor firească, originară, nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu omul căruia i se reaminteşte astfel neîncetat porunca de „a stăpâni” natura, nelăsându-se înrobit de ea” (Teoctist Patriarhul B.O.R., introducere la Molitfelnic, Ed. IBMBOR, p. 4).
În acest subcapitol ne vom propune să aducem câteva texte revelante în ceea ce priveşte prezenţa Logosului în liturgicul Sf. Slujbe, dar şi cinstirea prin slujbă a evenimentelor importante din opera de mântuire Logocentrică.
Se arată, unitatea desăvâşită de fiinţă a Cuvântului cu celelalte Persoane Treimice: „Pe Cuvântul, Cel împreună fără de început cu Taăl şi cu Duhul, Care s-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm credincioşii şi să ne închinăm; că bine a voit a se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda, şi a sculat pe cei morţi întru slăvită Învierea Sa” (troparul Învierii, glasul al V-lea).
În doar căteva rânduri, textul troparului, ne poartă de la naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl, la Întrupare, Moartea Sa pe cruce pentru mântuirea noastră, şi până la slăvita Înviere prin care ni s-a şters păcatele şi am fost mântuiţi.
În alt loc, textul liturgic ne îndeamnă:
„Veniţi să ne închinăm Celui mai înainte de veci din Tatăl născut, lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel întrupa din Fecioara Maria, că răstignire răbdând, îngropării S-a dat precum Însuşi a voit, şi înviind din morţi ne-a mântuit pe omul cel rătăcit.”(Stihira I Învierea glasul II, la vecernia de Sâmbătă seara).
Tema textului este aceeaşi ca şi cea din tropar: Hristos-Cuvântul din Cuvânt şi din iubirea Sa de oameni, S-a smerit pe Sine şi întrupându-Se prin moartea Sa ne-a ridicar pe noi pe toţi împreună la Învierea Sa.
Hristos cel Întrupat, se primeşte de către natură ca un Împărat:
„Vitleem găteşte-te, Edem deschide-te, şi tot pământul Iudeii bucură-te acum! Cerurile să se veselească, toţi oamenii să salte, în iesle Viaţa, în peşteră cel bogat vine, luând pentru mulţimea sărăcia lui Adam, fără schimbare şi fără amestecare.” (Stihira a III-a, de la vecernia Naşterii Domnului).
„Iată s-a apropiat vremea mântuirii noastre; găteşte-te peşteră, Fecioara se apropie să nască, Vitleeme Pământul Iudeii împodobeşte-te şi te veseleşte; că dintru tine a răsărit Dumnezeul nostru; auziţi muţi şi dealuri şi laturile cele dimprejurul Iudeii, că vine Hristos să-L mântuiască pe omul pe care l-a zidit; ca un iubitor de oameni” (Slavă…şi acum…la stihirile Vecerniei Naşterii).
În momentul naşterii Logosului, toată făptur se găseşte într-o armonie deplină: „Fecioara astăzi pre Cuvântul cel mai înainte de veci erge să-L nască în peşteră negrăit. Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii, şi cu păstorii, pe cel ce va să se arate prunc tânăr. Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Codacul Naşterii)
Naşterea lui Hristos este în permanenţă actualizată de Biserică, care cântă acum, ca şi atunci: „Hristos se naşte măriţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare că S-a proslăvit” – cuvintele au fost rostite pentru prima dată de Sf. Grigorie Teologul şi mai apoi au fost introduse în cult.
De asemenea, Maica domnului este preaslăvită totdeauna pentru că s-a învrednicit, a-L purta în pântece pe cuvântul: „O fericit pântecele tău, fiica lui Dumnezeu! Care cu înţelegere mai are decât Cerurile ţi-au arătat că Acela pe care nu-L încape Cerul, tu Îl cuprinzi purtându-L”.(„…şi acum” de la Laudele utreniei Naşteri).
În Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, ni se pune în faţă, prin termeni simpli şi pe înţeles, întreaga teologie Logocentrică:
„Arătata ăptiră minunată, arătându-se nouă, Făcătorul; că din Fecioară mai presus de fire S-a întrupat şi din mormânt a înviat, nestricând peceile, şi la Apostoli prin uşile încuiate a intrat cu trupul. De aceea minunându-ne cu credinţă grăim:
Iisuse, Cuvântul cel necuprins;
Iisuse, Cuvântul cel nevăzut;
Iisuse, Puterea cea neajunsă;
Iisuse, Înţelepciunea cea mai presus de cuget;
Iisuse, Dumnezeirea cea de necuprins în scris;
Iisuse, Domnia cea nenumărată cu anii;
Iisuse, Împărăţia cea nebiruită;
Iisuse, Stăpânirea cea fără de sfârşit;
Iisuse, Tăria cea preaînaltă;
Iisuse, Puterea cea veşnică;
Iisuse, Făcătorul nostru, miluieneşte-ne;
Iisuse, Mântuitorul nostru mântuieşte-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne!”
Văzând străină Întruparea lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim, că pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a pogorât, ca să ne ridice la ceruri pe noi …”(Irmosul al VII lea şi Codacul al VIII-lea).
Aproape că nu mai este nevoie de nici un cuvânt pentru a copleta această minunată expunere a învăţăturii despre Logos. Cuvântările sună melodios, sunt pe înţeles, şi se acordă perfect cu simfonia dogmatică pe care o transmit.
În momentul morţii sale Hristos se pogoară în pântecele iadului pentru a izbăvi pe oamenii cei ţinuţi de diavol în robia fricii de moarte:
„În mormânt şi sub peceţi te-au cuprins, Nemuritorule, de bunăvoie; că puterea Ta Ţi-ai arătatprin fapte, cu dumnezeiască lucrare.”
„Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amătât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi atotputernic, şi de înfricoşatul Tău chip a rămas fără glas” (Cântarea a IV-a din Canonul Sâmbetei celei mari).
În moarte Hristos rămâne unit cu trupul luat la Întrupare:
„Omorât ai fost, dar nu te-ai despărţit, Cuvinte, de trupul pe care l-ai luat, că de s-a şi stricat templul în vremea pătimirii, şi aşa unul era ipostasul Dumnezeirii şi al Trupului Tău, că în amândouă unul eşti: Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi Om” (irmos din cântarea a VI-a, din Canonul Sâmbetei celei mari)
În momentul Învierii, întunericul dispare, Cuvântul străluce, iar Biserica ne îndeamnă la prăznuire dumnezeiască: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm de biruinţă” (Irmosul Cântării din canonul Învierii)
În momentul Înălţării Cuvântului la ceruri, este însoţită de promisiunea trimiterii Sf. Duh la Cincizecime:
„Domnul S-a înălţat la ceruri ca să trimită lumii pe Mângâietorul, Cerurile au găsit scaunul Lui; norii suirea Lui. Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte pe Acela pe care Îl are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor săi: Ridicaţi căpetenii porţile voastre! Toate neamurile băteţi din palme că Hristos S-a suit unde era mai înainte.” (stihira I de la vecernia Înălţării).
Prin Înălţare, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, se întoarce în sânurile Tatălui, dar în acelaşi timp el este alături de oamenii pe care i-a mântuit:
„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ai fost Hristos, cel ce eşti necuprins.” (Rugăciunea ce o zice preotul după ieşirea cu Sfintele Daruri).
În textele liturgice, Biserica a găsit soluţia ideală pentru a pune în sufletele credincioşilor sămânţa roditoare a Logosului. În ele găsim frumuseţe, claritate, inspiraţie, melodia etc. Prin care mintea noastră se ridică până la crungurile cereşti pentru a-L slăvi pe Hristos Cuvântul lui Dumnezeu, deopotrivă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Pr. Cristian Nistorescu