Icoana are de asemenea un însemnat rol catehetic; este un mijloc de învăţământ creştin. „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu să citescă, aceea este pictura pentru cei neînvăţaţi, pentru că în ea chiar şi cei neştiutori văd ce trebuie să urmeze” (Nichifor Mărturisitorul, Antireticul III, col 381C, apud Ene Branişte, op. cit., p. 122).
Un motiv întemeiat despre cinstirea icoanelor îl găsim în Molitfelnic, la „Rânduiala binecuvântării icoanei unui Sfânt, „Doamne, Dumnezeule… Care şi acum, chipurile şi asemănările sfinţilor plăcuţi Ţie nu le lepezi, ci le primeşti, pentru ca robii tăi credincioşi privind la ele să Te preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit şi să se sârguiască a fi următori vieţii şi faptelor lor, prin care aceia s-au învrednicit a dobândi darul Tău şi împărăţia” (Molitfelnic, Ed. Institutului biblic, Bucureşti, 1999, p. 559).
Hristos şi sfinţii săi devin astfel modele crednice de urmat în viaţa creştinilor, dar mai ales Hristos pentru că Sfinţii toţi Îl imită pentru desăvârşirea Persoanei Sale.
În ceea ce priveşte reprezentarea Mântuitorului în iconografia Bisericii, ţinem să precizăm că: s-a făcut de-a lungul timpului sub formă de simboluri sau sub forma potretului – ca reprezentare directă.
Prin simboluri Hristos este prezent în mijlocul creştinilor din primele veacuri de existenţă Bisericească. El a fost reprezentat sub forma peştelui, a mielului, a vişei de vie şi chiar a Păsării Phoenix, simbol al renaşterii la păgâni, devenit pentru creştini simbolul Învierii. Simbolurile mielului şi al vişei de vie, îşi găsesc temeiul în Sf. Scriptură:
– „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii”(In 1,29) spune Sf. Ioan Botezătorul despre Cel ce avea să se jertfească pentru păcatele poporului.
– Iisus este comparat alegoric cu butucul viţei: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (In 15,5)
Scriptura îl mai înfăţişează pe Hrisots sub chipul păstorului celui bun, care-şi pune viaţa pentru oile Sale. În convorbirea cu samarineanca, Hristos are chipul unui băbat matur, cu barbă, în alte scene este reprezentat ca un tînăr , fără barbă; reprezentîrile simbolice înmulţindu-se o dată cu trecerea vremii, până în momentul în care, portretul Logosului se va generaliza.
În sinodul de la Trulon de la 692, prin canonul 82, se prevede chiar interdicţia de a-L mai picta pe Iisus sub formă de simbol. În locul mielului, s-a hotărât pictura feţei, a chipului real, uman al Mântuitorului: „pentru ca prin aceasta să privim mărirea smeririi lui Dumnezeu Cuvântul şi să fim călăuziţi spre aducerea aminte de virtutea Lui în trup, de patimile şi de moartea Lui”.
Dovezile cele mai evidente pentru reprezentarea portretului Logosului Hristos în iconografie sunt ca „nefăcute de mână”: năframa Sfintei Veronica şi icoana craiului Abgar al Edesei. Despre Sf. Mahramă Tradiţia ne spune că: în timp ce Iisus mergea spre Golgota, o femeie evlavioasă cu numele Veronica, i-a şters faţa cu mahrama capului ei. Pe aceasta s-a impregnat chipul Mântuitorului. Ea se află, după cum spun catolicii, în Biserica Sf. Petru din Roma. Despre icoana craiului Abgar, Tradiţia ne spune că, acesta fiind grav bolnav, a cerut prin solii săi vindecare de la Hristos, iar Acesta i-a trimis chipul Său imprimat pe o mahramă; şi privind Abgar mahrama îndată s-a făcut sănătos. Despre icoana lui Abgar ne vorbesc Sfintele cântări: stihira a III-a de la Laudele gl.4 ne spune: „Lui Abgar a trimis slavele cele închipuite de Dumnezeu, celui care a cerut mântuire şi sănătatea cea întru asemănarea chipului Tău celui dumnezeiesc”, şi slava vecerniei din 16 august ne spune: „Închipuind icoana prea curatei feţei Tale, ai trimis-o credinciosului Abgar cel ce dorea să Te vadă pe Tine, cel nevăzut de heruvimi după dumnezeire”. Prin urmare, putem conchide prin faptul că prezenţa Logosului în viaţa şi arhitectura Bisericii nu face decât să întărească legătura dialogică cu omul: începută din veşnicie, ruptă prin păcat şi rezidită din temelii prin Întrupare.
Pr. Cristian Nistorescu