Ca cea dintâi între făpturile lui Dumnezeu, omul a fost ,,după chipul Stăpânului Său” (1). El este alcătuit din suflet și trup. În această împreunare, sufletul poartă întru sine ,,puterile formatoare ale trupului din materie și lucrătoare prin el. Prin puterile acestea, sufletul înalță materia, o ridică la treapta de mijloc al vieții spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup, chiar de la conceperea omului” (2). În taina legăturii dintre suflet și trup, stările sufletești se manifestă în trup și invers. Dumnezeu dorește ca omul să fie și ,,după asemănarea Sa” (3), ceea ce presupune o comuniune dumnezeiască permanentă. ,,Omul nu-și este sieși izvor al vieții, ci a primit viața ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu și de viață dătător, de aceea, starea vieții lui (de plinătate sau de împuținare) este dată de relația cu Dumnezeu” (4). Astfel, cu cât omul se unește mai mult cu Dumnezeu prin iubire, cu atât ființa sa este întărită prin prezența harului divin, devenind ,,părtaș dumnezeieștii firi” (5).
Pentru om, starea naturală de viață spirituală și fizică, în care toate puterile sufletului și trupului lucrează în concordanță cu voia lui Dumnezeu, care l-a creat, se defineşte cel mai simplu prin sănătate. Astfel, sănătatea deplină stă în strânsă legătură cu creșterea vieții omenești în harul dumnezeiesc. Dar, armonia spirituală și fizică a omului s-a alterat prin păcatul strămoșesc, iar rezultatul acestui fapt este tocmai suferința, boala și moartea care ajung să facă parte din condiția umană. Acest fenomen de slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului apare tocmai datorită îndepărtărtării omului de Dumnezeu, care este Izvorul spiritual al vieții. Slăbirea sufletului face ca și materia să devină mai greu de controlat de către spirit. Aceasta înseamnă că boala trupească este consecința a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. ,,Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, și numai pentru o vreme, boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga noastră ființă și întregul nostru destin” (6).
În actul mântuitor al Întrupării Sale, Dumnezeu oferă firii omeneşti restaurarea deplină. Acest act de iubire este mai presus de înţelegere şi de cuvânt, fiind înfăptuit în mod obiectiv de către Mântuitorul Hristos. Latura subiectivă a acestui act soteriologic îi aparţine bineînţeles omului, definindu-se prin unirea mistică cu harul Duhului Sfânt. După cum știm, bolile sunt în mare parte o consecință a păcatului. De aceea, primul pas spre vindecarea omului este recunoașterea păcatelor și asumarea luptei împotriva lor, prin rugăciune continuă către Dumnezeu și nu în ultimul rând prin răbdarea care implică asceză trupească și sufletească. Restabilirea sănătății înseamnă restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu. Vindecarea autentică, sufletească și trupească o dă numai Dumnezeu când voiește El: ,,Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări” (7). Dumnezeu, când vindecă un om îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăință și asceză. ,,Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotrivește leacurilor doftoricești. Iar acestea sunt durerile și întristările aduse de diferitele lovituri” (8).
Note:
- Facere 1,27.
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.1, Ed. Cristal, București, 1995, p.83.
- Facere 1,26.
- 4. Ieromonah Adrian Făgețeanu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?,
Ed. Sofia, București, 2004, p.82-83.
- 2 Petru 1,4.
- Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Ed. ,,Oastea Domnului”, Sibiu, 1997,
- apud. Ieromonah Adrian Făgețeanu, op. cit., p.85.
- Psalmul 102, 3-4
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capul 82 din A treia sută a capetelor despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, ediția 1993, p.120.
Pr. Cristian Grecu,
Parohia „Eroii Neamului”,
Protoieria Craiova Nord,
Craiova