Introducere
Dintre toate perioadele de post rânduite de Biserică, Postul Sfintelor Paști reprezintă un timp menit să adâncească an de an abordările și trăirile pe care trebuie să le avem în legătură cu marea Taină a Învierii Domnului. Suntem provocați, prin rânduieli și atitudini speciale, să urcăm pe drumul la capătul căruia se întrezărește lumina cea lină a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Ce ar trebui să împlinim ca să conștientizăm valoarea acestui răstimp liturgic? Care să fie atitudinea firească cerută de timpul unic în an în care este concentrată întreaga teologie soteriologică a Bisericii? Sunt întrebări ce marchează căutările autentice ale creștinului ce dorește să nu rămână la înțelesuri mult prea ușoare față de seriozitatea celor cuprinse în perioada Păresimilor.
Primul lucru de bază ce se cere a fi împlinit de cel ce își dorește o profundă abordare a credinței în perioada Postului cel Mare îl reprezintă intensificarea participării la viața liturgică a Bisericii, creionată sublim în șapte săptămâni în care se desfășoară o chemare specială spre Lumina Învierii. Nu se poate plonja în atmosfera Sfintelor Paști, capătul acestor zile binecuvântate, fără o acomodare și integrare în drumul oferit de momentele liturgice ce sunt necesare să fie parcurse. Pe lângă zilele obișnuite de sărbătoare, se adaugă în perioada Postului Mare oficierea unor slujbe specifice. Din viața liturgică parohială nu poate lipsi, în primul rând, rânduiala Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, eveniment împărțit pe parcursul primelor patru zile din debutul Postului Paștilor. Este primul efort duhovnicesc la care este chemat cel ce își dorește să cunoască și să recunoască Lumina ce se va împărți în Noaptea Învierii. Canonul cel Mare, prin alcătuirile specifice, are rolul de a desțeleni ogorul sufletesc și trupesc al creștinului de spinii formalismului, ai neștiinței, comodității de tot felul și de celelalte stări ce se pot preface în păcate.
Diagnosticarea propriei vieți prin prisma prefigurărilor scripturistice evidențiate de Canonul cel Mare rămâne dezideratul concret al acestui fel de asceză. Cântările acestui canon reliefează istoria căderii lui Adam, imaginea omului îndepărtat de Dumnezeu prin păcat, exemplul drepților ce au păstrat lumina Legii, precum și osteneala profeților ce deschid perspectivele Întrupării Domnului Hristos ca Lumină a lumii (Ioan 8, 12). Așadar, Canonul cel Mare comprimă imnografic istoria omului aflat în căutarea lui Dumnezeu, a omului ce Îl refuză pe Acesta, precum și a celui ce nu se depărtează de făgăduință, indiferent de circumstanțe. O analiză interioară a calității vieții religioase se impune așadar prin atenția ce trebuie să caracterizeze participarea la săvârșirea acestei rânduieli. Canonul cel Mare, din această perspectivă, deține profunde caracteristici antropologice. Acestea vor fi prelungite și întreținute și prin celelalte momente liturgice ce urmează (duminicile speciale ale Postului Mare, Deniile etc.), toate menite să trezească conștiința amorțită de păcat a omului și să‑l orienteze pe acesta spre Taina luminii veșnice aduse în lume prin Învierea Domnului Iisus Hristos.
Canonul Sfantului Andrei Criteanul
Sfântul Andrei a fost unul dintre cei mai mari imnografi creştini. A alcătuit canoane, imne lungi cu ode sau cântări, diferite ca număr, dar nu mai mult de nouă cântări. Fiecare dintre ele avea o strofă introductivă, numită irmos, apoi altele, numite tropare. Această împărţire se recunoaşte lesne şi la Canonul cel Mare (1). Canoanele Sfântului Andrei sunt în cinstea Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, a altor sfinţi, sau la sărbători. Din ele se revarsă mulţimea sentimentelor sale.
Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință – îl are drept autor pe Sfântul Andrei Ierusalimiteanul sau Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Prima numire a sfântului ne amintește de faptul că s-a călugărit la Ierusalim, făcându-și ucenicia în cadrul „Frăției Sfântului Mormânt”, pe când ultima ne indică rangul său de episcop al cetății Gortyna din insula Creta; de pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile locașuri.
Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat „cântec al lebedei”.
Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului Andrei Criteanul sau Cretanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele” de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la utrenia din zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri; canoanele din sâmbăta lui Lazăr, cele de la utrenia Duminicii mironosițelor, imnele de la utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la zămislirea Sfintei Ana. Tot Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, etc.
Este o „bijuterie” a imnografiei ortodoxe, prin care se face cunoscut în întreaga literatură patristică, graţie magistralei sale expuneri, distinsă ca formă şi bogată în conţinut, definindu-l ca fiind un prestigios scriitor şi părinte bisericesc, de care creştinătatea avea nevoie întru preamărirea ei, în vremea aceea, acum şi totdeauna. Este numit Canonul cel Mare pentru extensiunea lui, cuprinzând un număr de două sute cincizeci de tropare, în care autorul se avântă să facă, în felul său, ceea ce alţii nu au făcut, să fie, în limitele umanului, exhaustiv, incluzând întreaga istorie a Vechiului şi a Noului Testament, de la Adam şi până la Înălţarea la Cer a Domnului. Canonul acesta este numit mare şi pentru bogăţia şi profunzimea ideilor, pe care le exprimă şi le îmbracă într-o minunată formă (2).
Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic „radiografiază” lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.
Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință, la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva. Lecturând Canonul cel Mare, ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie; strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră al imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi. Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial.
El conţine un continuu şi persuasiv îndemn, adresat sufletului, solicitat să facă tot ceea ce îi este cu putinţă, şi cât mai degrabă, în eliminarea răului, a păcatului, a viciului şi săvârşirea binelui, având în faţă multitudinea exemplelor pe care le oferă întreaga Sfântă Scriptură. Este mai mult decât un text teologic, fie el şi unul catehetic, pentru analiză şi exegeză, este un act, o slujire liturgică, al cărei rost este schimbarea şi mântuirea omului, chemat să intre în corul marilor rugători ai Domnului, ca să-şi unească glasul cu ei (3).
Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței – „Ia aminte, cerule și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit („Vremea este a pocăinței, vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului…”); iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări („vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează de acum nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”); sufletul conștientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat („Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău și te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom și ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită”); procesul propriu-zis al pocăinței („Păcătuit-am; greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un Îndurat, Dumnezeul părinților”): încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu („Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci toată lumea; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse pe mine care am greșit mai mult decât toată firea omenească”).
Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
Canonul cel Mare se cântă pe glasul al doilea, care este un glas dulce şi plin de smerenie, exprimând căinţa sufletului. La începuturi, slujba Canonului era separată, dar din vremea lui Fotie al Constantinopolului, din secolul al IX-lea, ea a fost introdusă în cadrul Pavecerniţei Mari (4). Consecvent şi insistent, Sfântul Andrei stăruie ca, prin glasul slujitorului, care citeşte Canonul, să determine voinţa ascultătorilor creştini la fapte demne de numele lor. Se adresează permanent sufletului, ca unul ce cunoaşte uimitor de bine abisurile sufletului omenesc, cu care se află întrun continuu dialog, în care se implică imnograful ca slujitor şi în final ascultătorul, de la care se aşteaptă râvnă în imitarea pildelor personajelor biblice, drepţii şi sfinţii, în săvârşirea binelui şi îndepărtarea de cei răi şi păcătoşi, pentru ca să nu cadă în prăpastia păcatelor lor. Prin participarea ascultătorilor la Canonul cel Mare, ei devin contemporani autorului şi tuturor personajelor amintite acolo, devin altfel spus martori oculari ai istoriei mântuirii (5).
Postul în viziunea Sfintilor Parinti
Postul este un prilej de eliberare a noastră de robia cărnii şi a materiei care tinde să se manifeste asupra sufletului, fiind astfel un act de creştere spirituală, spune părintele Dumitru Stăniloae.
Sigur, din punct de vedere ştiinţific omul are nevoie, atât pentru creştere cât şi pentru buna funcţionare a organismului, de proteine (cu rol în construcţia structurii corpului şi a organelor), de glucide şi lipide (cu rol energetic) şi de săruri minerale, apă şi vitamin (6).
Ori de câte ori se produc dezechilibre în aparatul acestor substanţe sau în utilizarea lor deficitară de către organism apar tulburări (numite tulburări de nutriţie) ce pot merge până la boli de nutriţie, care de multe ori cauzează moartea. Posturile scurte (de zile) sau lungi (de săptămâni) pot deseori corecta aceste dezechilibre de nutriţie deoarece substanţele proteice se obţin şi din alimentele vegetale, iar în organism între proteine, lipide şi glucide se fac schimburi permanente în scopul de a asigura echilibrul acestor factori de nutriţie (7).
Posturile sunt recomandate şi utile în foarte multe boli, iar experienţa milenară a posturilor exemplifică tocmai rolul acestora de a reechilibra unele regimuri unilaterale.
Din punct de vedere spiritual, postul reprezintă unul dintre remediile care “curăţeşte păcatele şi fărădelegile trupului, face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea şi apropie pe om de Dumnezeu” (8).
Sfinţii Părinţi spun că “postul este apărătorul a toată virtutea, începutul nevoinţei, curmarea aprinderii păcatelor, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, începutul liniştirii, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, uşa şi desfătarea raiului, cununa sfinţeniei, începutul căii vieţuirii creştine, maica rugăciunii, izvorul neprihănirii, învăţătorul liniştirii şi înaintemergătorul tuturor faptelor bune” (9).
Postul este o pedagogie a trupului spre supunerea celui sănătos şi spre slăbirea pornirii lui spre patimi. Numai boala este mai presus de această cercetare pedagogică şi celui ce o suportă cu răbdare, mulţumind lui Dumnezeu pentru ea, i se socoteşte în loc de asceză, culegând din răbdarea aceasta rodul mântuirii.
Înfrânarea de la bucate este ca o osteneală a sufletului, deoarece mâncărurile trupeşti nu împiedică pe cineva să ajungă la făgăduinţă; “doar cele izvorâte din inimă opresc şi împiedică pe om să ajungă la cele făgăduite. Primirea hranei cu măsură dă trupului sănătate, nu îi ia sfinţenia. Însă cei ce se nevoiesc trebuie să urască patimile iraţionale în aşa fel încât ura faţă de ele să devină o adevărată obişnuinţă. Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii, nu o poţi dobândi din pricina neputinţei şi cu inima zdrobită te întorci cu mulţumire către Dumnezeu, însuşi faptul de a mulţumi milostivirii Lui se va pune la socoteală, sigur, numai dacă nu te înalţi faţă de nici un om.
Postul cu dreaptă socotinţă, având ca însoţitoare privegherea împreunată cu cugetarea şi cu rugăciunea, face pe cel ce se nevoieşte cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii, când acesta îşi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinţa smereniei şi când arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici postul îl duce la pacea duhului, care este mai presus de orice minte slobodă şi-l uneşte prin dragoste cu Dumnezeu” (10).
Dacă posteşte cineva amestecând în postirea lui vreun câştig din ea, postirea aceasta face scârbă lui Dumnezeu; şi israeliţii posteau, dar pentru că săvârşeau nedreptatea şi împlineau voile lor, Dumnezeu i-a osândit prin proorocul Isaia zicând: „Nu acest post l-am ales Eu” (Isaia 58, 5).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost întâiul câştigător al războiului postirii, ca să pună cea dintâi cunună a biruinţei pe capul firii omeneşti. Când cel rău vede pe vreunul dintre oameni întrarmat cu această armă, îndată se înfricoşează şi-şi aduce aminte de înfrângerea lui de către Iisus Hristos, iar puterea lui se frânge şi este ars de vederea armei dată nouă de Mântuitorul, conducătorul luptei omeneşti. Nici o armă nu este mai puternică şi nici una nu dă mai multă îndrăzneală inimii în lupta împotriva duhurilor răutăţii ca foamea răbdată pentru Hristos.
Se cuvine dar, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuţii lucrătoare şi aşa să purcedem la faptă, adică la postul împreunat cu foamea, la înfrânarea lipsită de plăceri, la privegherea stăruitoare, la îngenuncherea dureroasă, la starea neclintită şi obositoare în picioare, la rugăciunea continuă, la smerenia nemincinoasă, la zdrobire şi suspinare neîncetată, la tăcerea chibzuită dreasă cu sare şi la răbdare în toate. Pentru că cel ce se sârguieşte în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite, cu Dumnezeu va secera la vreme şi roada lor (11).
În acest sens, Hristos a spus: „Nimic din cele ce intră în gură nu poate să spurce pe om” (Matei 15, 11), adică nu rodul unui pom văzut a adus căderea strămoşilor, ci ceea ce a însoţit rodul; pofta nestăpânită, aceasta l-a spurcat pe om.
Aşadar, numai stăruind în rugăciune şi în post poţi aştepta, cu certitudine, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu!
Concluzii
Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.
„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.
Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.
Note:
- Triodul, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 144.
- P.S. Sebastian, Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul după izvoare greceşti, Schitul Crasna – Prahova, 1996; Drd. Al. Prelipcean, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista Ortodoxia, seria nouă, 2009, p. 100.
- Nellas Panayotis, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 187-188, 190.
- Diac. P. Hurezi, Importanţa duhovnicească a Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista B.O.R., nr. 5-6/1977, p. 358.
- Drd. Al. Prelipcean, Creaţia ca euharistie în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în revista Teologie şi Viaţă, nr. 1-4/2011, p. 108.
- I. Mincu, Boli de nutriţie şi metabolism, Editura Medicală, 1986, p. 46.
- R. Păun, Medicina internă, Editura Medicală, 1994, p. 80.
- Sfântul Casian Romanul, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 133.
- Sfântul Diadoh al Foticeei, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 433.
10. Sfântul Evagrie Monahul, Filocalia I, Harisma, Bucureşti, 1993, p. 71.
11. Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, Editura I.B.M.B.O.R., 1977, p. 185.
Preot Vanatoru Florin