Începuturile acestor mici lăcașuri de cult deschise mai întâi în case particulare sunt legate de persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor. Între alte multe mărturii din secolele prime, Dionisie Alexandrinul ne arată că în vremea sa, în secolul al III-lea, creştinii, de frica persecutorilor, se închinau, ca şi în secolele anterioare, oriunde îşi găseau adăpost. Astfel, vedem pe urmaşii lui Hristos rugându-se „pe câmpii, în singurătăţi, în corăbii pe apă, în grajduri, în temniţe… pretutindinea era Biserica lor”. Se ştie iarăşi că în zilele lui Dionisie erau şi locaşuri publice pentru închinare, în care se rugau creştinii pe timpuri de pace; iar când urâciunea păgânească se întindea asupra „urmaşilor Crucii”, aceştia îşi împlineau cultul lor în «coenaculum», adică în camera de sus a locuințelor unor creștini, de regula, mai înstăriți. Giovani Battista de Rossi (1895), în cercetările sale arheologice, a descoperit la Roma, lângă termele (băile) lui Diocleţian, o mică biserică în casa unui creştin din timpurile vechi. Bisericuţa era împodobită cu fresce cu figurile apostolilor . Odată cu încetarea prigonirilor păgâne, au început să se zideascăbiserici mari, în care se săvârşeau actele liturgice şi religioase; în locuinţele creştinilor, potrivit Constituțiilor Sfinţilor apostolic, formulate pe la finele secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, nu se mai citeau decât psalmi şi rugăciuni.
Sinodul din Laodicea ținut în secolul al IV-lea, a hotărât (can. 58), ca serviciul liturgic să nu se mai săvârşască decât în Biserici, iar nu ca până atunci în case particulare; în cazuri excepționale, se putea încuviinţa şi cultul public în casele creștinilor, dar numai cu știința episcopului. Iar sinodul al VI-lea ecumenic, ținut în anul 692, prin canonul al XXXI-lea, a statornicit și mai clar acestea: „Cultul public să nu se mai săvârşească în casele particulare decât cu învoirea episcopului”. Totuşi, Ambrosie al Mediolanului, pe când se afla la Roma, ca o excepţie de la măsurile sinodale, a săvârşit Liturghia în casa unei pioase matroane, care locuia „dincolo de Tibru”. Tot aşa şi Chiril al Alexandriei, ne asigură că în ținuturile eparhiei sale, preoţii aveau adesea ori îngăduiala de a săvârși Liturghia în case particulare.
Dar cultul din casele creștinilor, degenerând în acte puţin cuviincioase, vedem la începutul secolului al V-lea pe Sfântul Ioan Hrisostom nemulţumit de acest lucru şi făcând într-o omilie deosebirea dintre rugăciunea publică şi cea din casă; arată condiţiile necesare ale fiecăreia dintre ele. Tot în acest timp aflăm pe Fericitul Augustin, formulând pentru eparhia sa, următoarea dispoziţie: „În casele creştinilor, afară de rugăciuni şi de psalmi, altfel de cult să nu se mai săvârşească”. Iar Sinodul II de la Cartagina, prin canonul 32 (în Pidalion 114), lua următoarele hotărâri riguroase: „Episcopii să orânduiască învăţători, cu îndatorirea să meargă ca să cerceteze cu băgare de seamă rugăciunile particulare”; pe de altă parte, şi credincioşii erau îndatoraţi la rândul lor să arate acelor învăţători episcopali formulele de rugăciuni „pe care vroiau să le citească”. Creștinii se adunau prin urmare în casele lor şi citeau bucăţi din Sfânta Scriptură şi rugăciuni aprobate de autoritatea bisericească. Citirile se făceau cu voce tare de bărbaţi, dar şi femeile aveau voie să citească potrivit rânduielilor primite de la autoritatea eclesiastică.
Împăraţii creştini, deveniți după 313, ocrotitori ai Bisericii întemeiate de Iisus Hristos, şi-au făcut în palatele lor biserici mici, numite prin secolul al IV-lea „case de rugăciune” sau „basilica privata” sau „oratorium”. În felul acesta, împăraţii erau scutiţi de a ieși în fiecare duminică sau sărbătoare în mijlocul mulțimii (nu mai trebuiau să meargă la Bisericile catedrale). Făceau și lucrul acesta, însă numai la sărbători mari şi la timpuri de solemnitate. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea în această privință despre Constantin cel Mare: „Dacă va lua cineva osteneala să vadă cum Constantin a făcut din palatul său o adevăvată biserică, va vedea mai departe, că el a dat cele mai frumoase semne de pietate în locuinţa sa împărătească. Ținea în mâinile sale cărţile Scripturii şi cugeta adânc asupra adevărurilor ce se găseau acolo. După aceste cugetări religioase, Constantin făcea rugăciuni publice cu toată, curtea lui”. Fiii lui Constantin au păstrat şi ei acest obicei de pietate, rămas de la tatăl lor, iar Teodosie cel Mic, după cum ne adevereşte istoricul Socrat, „își pusese palatul său în așa rânduială, încât nu se deosebea mult de mănăstiri; în orele dimineții cânta pe rând cu surorile lui imne pentru lauda lui Dumnezeu”. Exemplul acesta de pietate a fost urmat mai târziu şi de casa Carolingienilor, precum şi de toate curțile împărăteşti, care au iubit buna podoabă a casei Domnului. În aceste biserici zidite în interiorul palatelor numai pentru familia regală sau împărătească, se oficia Liturghia și toate actele religioase: botezuri, cununii, pomeniri, etc., de către clerici întreținuți pentru acest scop din avuţia împărătească.
Patriarhii, mitropoliții şi episcopii, pentru a fi liniştiţi în cultul lor adus Celui Preaînalt, încă din vechime şi-au făcut în apropiere de bisericile catedrale, ori chiar în locuințele lor proprii, biserici mici spre a asculta acolo Liturghia şi rugăciunile trebuincioase. Bisericile acestea au fost numite de obicei paraclise, adică biserici zidite pe lângă catedrale. Cu trecerea timpului s-au înființat astfel de paraclise în mânăstiri, în cimitire, seminarii, în şcolile de creştere şi învătătură, în spitale, cazărmi, penitenciare, în palate de justiție şi în toate edificiile culturale însemnate. Aceste paraclise au fost înființate pentru nevoile sufleteşti ce stau în legătură cu instituțiile respective. Aflăm de astfel de paraclise în palatele regilor, domnitorilor, principilor şi ale înalților demnitari de stat; apoi în locuințele aristocraților, ale bogaților şi în toate casele în care pietatea şi avuţia şi-au dat mâna împreună.
În alte locuri paraclisele erau numite și „Capele”, de la latinescul „Capella”, adică biserică mică; preotul slujitor în aceste capele a fost numit „capelan”, de la cuvântul latin „Capellanus”.
Pr. Brăneanu Nicolae