Despre rugăciune au scris mulţi părinţi şi scriitori bisericeşti; dintre ei însă ne aducem aminte de Tertulian (De oratione), Origen, Sfântul Ciprian (De oratione dominica), Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 30), Fericitul Augustin (serm. 350), Sfântul Ioan Damaschin, ș.a. După învăţătura Sfântului Grigore de Nissa, „rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu”. Asemenea şi Sfântul Ioan Hrisostom, zice că „rugăciunea este o convorbire îndreptată către Dumnezeu”. Iar Fericitul Augustin învață că „rugăciunea este îndreptarea sufletului cu dragoste înaintea lui Dumnezeu”. Acelaşi părinte al Bisericii învăța că „rugăciunea este liman pentru cei învăluiţi de vifor, ancoră pentru cei asupriți de valuri, toiag pentru cei osteniţi, comoară pentru cei săraci, adăpost pentru cei bogați, ajutor contra boalelor pentru cei slabi, şi apărarea sănătății pentru cei tari”. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte în felul următor: „rugăciunea este înălțarea minții la Dumnezeu, sau cererea celor ce se cuvin, de la Dumnezeu” .
Cum vedem, toţi părinții şi scriitorii bisericeşti sunt de acord între dânşii, în ceea ce priveşte deflniția rugăciunii.
Rugăciunea liturgică sau bisericească se cheamă „o vorbire îndreptată către Dumnezeu prin miniştrii altarului, cu cuvinte auzite şi aşezate în formulariile scrise şi anume întocmite”. Rugăciunea liturgică se deosebeşte de rugăciunea de rând sau particulară, prin faptul că aceasta se poate face şi prin gând, în tăcere, pe când cea liturgică se arată mai totdeauna în formă externă, adică prin grai tare, ca să fie auzită de credincioși”.
După conținutul ei, rugăciunea liturgică este de trei feluri, potrivit celor trei virtuți teologice: de laudă, de cerere şi de mulţumire. Prin cea dintâi, se exprimă credinţa; prin a doua, speranţa; iar prin a treia se exprimă dragostea. Avându-se însă în vedere valoarea morală, rugăciunea de laudă ocupă locul întâi, fiindcă creația adoră pe Dumnezeu pentru măreția faptelor Sale, şi pentru ideea de Dumnezeu. Urmează apoi rugăciunea de mulțumire, pentru că prin ea se vădeşte mai puțin interesul individual, așa cum se întâmplă în rugăciunea de cerere. Totuşi, în serviciul divin, această înşirare etică a rugăciunilor liturgice nu se ia ca normă, ci se rostește cu aceeași pietate orice rugăciune rânduită în cărțile liturgice, sau cerută de nevoile poporului. De aceea și rugăciunea de cerere este de mare folos pentru iertarea păcatelor noastre, şi pentru dorul ce avem de a primi de la Părintele nostru ceresc, aceea ce ne este nouă de trebuință.
Rugăciunea de rând sau particulară se deosebeşte, după forma ei, în rugăciunea minţii și în rugăciunea vorbită. Și una şi alta au temeiuri în Sfânta Scriptură. Așa de exemplu, „Ana, maica profetului Samuil, grăia întru inima ei, şi buzele ei se mişcau, iar glasul nu se auzea”. Asemenea şi Mântuitorul ne-a învățat zicând: „iar tu când te rogi intră în cămara ta, şi închizând uşa ta, roagă-te Părintelui tău celuiceresc întru ascuns”. Urmare acestui îndemn dumnezeiesc, Sfântul Ioan Hrisostom recomandă ca omul să se roage tainic în casă și să meargă la Biserică pentru rugăciunea publică”. Dar şi rugăciunea vorbită se îngăduieşte celui mai bătrân din familie, în anumite cazuri: când se rostește Rugăciunea Domnească la masa de prânz; Mânca-vor săracii la cină, ș.a.
În rugăciunile liturgice se regăsesc două elemente: unul liric și altul didactic. Momentul liric ridică sufletele noastre până acolo, încât ne simţim absorbiți de o putere tainică şi nepricepută de mintea omenească; iar cel didactic revarsă cu îmbelşugare asupra noastră un noian bogat de învățături divine, arătându-ne în acelaşi timp, cât de mici suntem în fața Celui nemărginit. Aceste două elemente se vădesc cu prisosinţă în rugăciunile marilor dascăli, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom, aşternute în Liturghiile lor, cum şi în alte rugăciuni compuse de sfinţii părinţi.
Încă din primele secole ale creştinismului, rugăciunea a fost rostită atât în mijlocul creştinilor (liturgică) , cât şi de către fiecare creştin în parte (particulară). În Noul Testament, aflăm o mulţime de texte cu privire la rugăciunea neîncetată. Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceşte zicând: „Drept aceea priveghiaţi în tot timpul rugându-vă ca să fiţi vrednici a scăpa de toate cele ce au să fie, și a sta înaintea Fiului Omului”.
De asemenea şi apostolul Pavel ne îndeamnă astfel: „Bucurându-vă în speranţă, răbdând în necazuri, stăruind în rugăciune”. Şi în alt loc: „Priveghind cu toată răbdarea şi rugăciunea pentru toți sfinții”. Apoi: „Stăruiţi în rugăciune şi priveghiaţi întrînsa cu mulţumită”. Şi în fine: „Neîncetat să vă rugați”.
Aceste învățături divine au fost ascultate şi împlinite cu sfințenie de creştini, şi de aceea Tertulian ne arată că în timpul său „creştinul își făcea rugăciuni în culcare, în scularea din somn, la masă, în timpul zilei, cum şi la începutul şi sfârșitul fiecărui lucru”. De aici putem concluziona că toată viaţa creştinului era o rugăciune necontenită şi un lanț de meditații religioase. Origen, vorbind despre rugăciune spune că „Neîncetat se roagă acela care uneşte după cuviinţă rugăciunea cu fapta, aşa încât şi fapta să compună o parte a rugăciunei”. Iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că „tot omul să se roage la tot pasul…, iar rugăciunea are putere numai dacă vine dintr-o inimă dreaptă şi curată”. Şi astăzi creştinul pios trebuie să-și petreacă viața într-o nesfărşită vorbire cu Dumnezeu.
Rugăciunile noastre liturgice conțin într-însele o mare bogăție de învățături dogmatice, morale, de laudă adusă lui Dumnezeu, dar și cererile noastre către Părintele ceresc, bunuri spirituale, materiale, bunăstarea Bisericii, mântuirea noastră, înțelepciunea păstorilor bisericeşti şi a conducătorilor lumești. Apoi mai conțin mijlociri pentru binele tuturor creştinilor, depărtarea pericolelor, a războaielor, foametei, a bolilor, pentru rodirea pământului, uşurarea celor ce se găsesc în robie, a celor ce se află pe mare departe, pentru binele celor ce ne iubesc şi ne urăsc pe noi, al celor sănătoşi şi bolnavi, etc.
Așadar, rugăciunile liturgice cuprind în ele toate nevoile sufleteşti şi trupeşti ale omului.
Pr. Brăneanu Nicolae