În creştinism, încă din vechime s-a înfătişat prin icoane nu numai Sfânta Treime, adică cele trei Persoane ale Dumnezeirii împreună, ci și fiecare Persoană în parte.
Protestanții, scoțând din Biserică icoanele, au căutat ca prin mărturii patristice tălmăcite arbitrar să dovedească faptul că până prin secolul al VIII-lea nu s-au înfătişat prin pictură Persoanele Sfintei Treimi. Urmaşii lui Luther şi Calvin se raportează la epistola lui Origen adresată lui Celsus, în care se spune că „Deși unii susțin că idolii nu sunt Dumnezei ci ei sunt numai închipuirile zeilor adevărați și simbolurile lor, cu toate acestea a se închipui chiar și lucrul mâinilor Dumnezeirii aceasta este strein și neobișnuit la noi”. Dar aceste cuvinte ale lui Origen sunt scrise în secolul III-lea, când păgânismul era în floarea lui şi când idolii făcuți de mâini omeneşti erau cu pietate adoraţi de păgâni. Teama lui Origen era aşadar să nu cadă şi creştinii în idololatrie. Şi dacă el se fereşte de iconografia Persoanelor Sfintei Treimi, din respect și pietate pentru aacestea, de aici urmează că aceasta trebuie să existe, cel puţin simbolic, căci nu se combate decât ceea ce este în ființă.
Protestanţii se mai raportează și la explicarea Psalmului 118, făcută de Ambrozie al Mediolanului. Iată ce zice acest părinte apusean: „Păgânii se închină chipurilor de lemn pe care le cred imaginea lui Dumnezeu; dar imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut nu este în ceea ce se vede, ci negreşit în ceea ce nu se vede”. Aici însă Ambrozie nu tăgăduieşte existența icoanelor care înfățișează persoanele divine, ci combate idololatria păgânilor.
Adversarii icoanelor mai aduc în sprijinul lor şi un citat din tratatul Fericitului Augustin «De fide et symbolo»; iată acel citat: „Astfel nu este îngăduit creştinului a aşeza în biserică imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, ci mai mult în inimă, unde în adevăr este templul lui Dumnezeu”. Fericitul Augustin însă prin cuvântul «astfel» a înţeles „pe un timp aşa de vitreg” sau „în acest chip”, nu e bine a aşeza icoana Dumnezeirii decât în inima creştinului, unde e Biserica lui Dumnezeu. Negreşit că Fericitul Augustin, care a trăit la sfârșitul secolului IV şi începutul secolului al V-lea, într-un timp destul de furtunos în Africa creştină, unde erau lupte crâncene cu donatiştii şi ereticii de tot felul, a observat poate că creştinii se închinau icoanelor ce înfățișau Persoanele divine departe fiind cu inima lor de cel închipuit pe icoane. Dar faptul că erau icoane care înfățișau Persoanele Sfintei Treimi în Biserică, chiar el o afirmă când le opreşte de a mai fi în locaşurile sfinte expuse jefuirii şi profanării duşmanilor.
Protestanții mai adaugă în sprijinul lor şi un text din epistola lui Grigorie II-lea al Romei (714-731), îndreptată către Leon III Isaurul, în care autorul ei se întreabă astfel: „Pentru ce pe Tatăl Domunului nostru Iisus Hristos nu-l înfăţişăm ochilor şi nu-l închipuim prin zugrăvitură?”. Şi apoi tot Grigorie răspunde: „pentru că cine este El (Tatăl) noi nu ştim; și firea lui Dumnezeu a se face văzută, a se explica şi a se zugrăvi, nu se poate”. Dar aici Papa Grigorie arată că omul nu este în stare a cunoaşte deplin pe Dumnezeu şi nu ştie cum este El. Totuşi, o imagine a lui Dumnezeu, creştinul a avut-o din timpurile cele mai vechi, întemeiat pe învățăturile Sfintei Scripturi şi ale Bisericii.
Tot așa, lutheranii şi calvinii aduc un citat din epistola I-a a lui Gherman I al Constantinopolului către Leontie: „Noi nu facem nici chipul Dumnezeirii celei nevăzute, nici asemanarea ei, nici umbra ori figura ei, dar nici nu putem a ști și a înţelege treptele înalte ale sfinților îngeri, nici a le cerceta ”. Gherman însă voiește să zică aci că noi nu ştim cum este chipul lui Dumnezeu şi orânduirile îngereşti, şi nu le facem decât după priceperea noastră. Se ştie de altfel că Gherman a fost un mare adversar a1 iconoclaştilor.
Adversarii icoanelor se mai întemeează și pe aceste cuvinte luate din tratatul Sfântului Ioan Damaschin «Defide orthodoxa»: „Cine poate să facă chipul lui Dumnezeu celui nevăzut şi fără corp, care nu se poate descrie şi nu are nicio formă?”. Aici însă, părintele și scriitorul bisericesc admiră Atotputernicia divină, nu tăgădueşte icoanele ei, căci tocmai el a apărat călduros iconografia în timpul iconoclaştilor.
Așadar, să reținem că există suficiente mărturii împotriva protestanților, mărturii care dovedesc vechimea iconografiei pentru Persoanele Sfintei Treimi în creştinism. Sfântă scriptură a Vechiului Testament ne spune că Iehova s-a arătat lui Moise pe muntele Sinai înconjurat de un nor des din care se auzeau tunete şi fulgere. Altă dată, Moise afirmă că „degetul lui Dumnezeu îl mântueşte” şi „cu mână tare l-a scos pe el Iehova din pământul Egiptului”. Apoi, în Psalmul 118, v. 15-16, citim că „dreapta lui Iehova înalță, dreaptă lui Iehova face fapte mari”. Pe temeiul acestor cuvinte, creştinii din secolele primare pictau pe Dumnezeu Tatăl în forma unei mâini izolate ieşită din nori. Monumentele primelor patru secole sunt proba puternică a acestor afirmații.
Pr. Brăneanu Nicolae