Temelia vieţii Bisericii o constituie credinţa în atotputernicia şi dragostea lui Dumnezeu, iar martiriul exprimă răspunsul izvorât din iubire pe care cei cu adevărat credincioşi îl dau chemării lui Dumnezeu, înfruntând şi surmontând orice obstacole le-ar sta în faţă. Prin exemplul lor, martirii îi inspiră pe creştinii din toate timpurile să continue mărturia lui Hristos în lume. Mărturia pe care martirii au dat-o pentru Hristos prin moartea sângeroasă a lor se continuă astfel cu mărturia pe care toţi creştinii sunt datori să o dea, cu conştiinţa, prin întreaga lor viaţă.
În lucrarea de față cu titlul „Mărturisire şi martiriu în Apologetica Ortodoxă” mi-am propus să prezint câteva aspecte referitoare la motivul pentru care creștinii au ales calea martiriului, efectul jertfei lor în cadrul Bisericii și impactul actelor martirice în lumea păgână.
Așadar, atitudinea morală a martirilor creștini în fața morții este vrednică de toată lauda, deoarece ei au renunțat la toate bucuriile trecătoare ale lumii acesteia, la părinți, la fii și fiice, la frați și la surori, la rude și prieteni, din dragoste nemărginită pentru Dumnezeu Cel nevăzut, pentru Domnul nostru Iisus Hristos și pentru învățătura Sa. Prin aceasta, ei au împlinit cu prisosință cuvintele evanghelice care spun că „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10, 32) precum și „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Mt. 10, 37-38).
Martirii creștini au murit cu bucurie, senini și răbdători în chinuri și moarte, fără revoltă sau orgoliu, modești, fără să se laude cu sacrificiul vieții lor în fața păgânilor, rugându-se pentru prigonitorii lor, iertându-i, așa cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat I-a iertat pe cei ce L-au răstignit. Ei aveau o credință puternică, ce i-a întărit în mijlocul celor mai groaznice chinuri și suferințe, iubirea pe care martirii o aveau i-a determinat să devină părtași la suferințe, încredințați că Domul Hristos va fi împreună cu ei (Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11,trad. I. RĂMUREANU, Ed. IBMBOR, Buc., 1982, pp. 5-6).
Momentul apologetic al mărturisirii făcute de mucenic angajează întreaga sa ființă în procesul de transformare a lumii. Dialogul purtat cu ighemonii nu însumează decât o singură alternativă: „convertește-te sau ucide-mă!”. La ceasul supliciului, cuvintele sale se fac asemenea cuvintelor rostite de Mântuitorul Hristos înaintea lui Pilat din Pont. El îi vorbește călăului ca unui prieten, fără să-l urască. În felul acesta, el propune semenilor săi „un limbaj nou, capabil să vindece necredința, boala și suferința pricinuită de păcat. De asemenea, vorbele sale determină spre o viață nouă și ajută pe cel care se hotărăște să se convertească și să-i urmeze lui Hristos” ( IPS Irineu POPA, „Martiriul ca Jertfă Euharistică”, în vol. Viaţă liturgică şi ethos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24). În toate pătimirile lor, ei s-au rugat permanent pentru cei care-i chinuiau și nu puțini dintre aceștia au lăsat armele torturii și s-au îndreptat spre Hristos. Ei se roagă neîncetat pentru întreaga omenire, se roagă pentru ca toți să cunoaștem Adevărul, pentru ca întunericul să dispară și lumina să triumfe. Pentru aceasta ei îmbracă haina cea strălucitoare a botezului sângelui și devin ca o Euharistie adusă lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Biserica îi păstrează ca o mulțumire, iar zilele lor de prăznuire sunt cele ale trecerii în Împărăția lui Dumnezeu, adevărate zile de naștere în ceruri. Ei sunt primiți în comuniunea sfinților fără să mai treacă pe la judecată, aceștia „s-au mutat din moarte la viață și de pe pământ la cer” (In. 5, 24), „asemenea tâlharului de pe cruce, care a intrat cu Hristos în Rai” (ÎPS Acad.Dr. I. POPA, „Martiriul ca Jertfă Euharistică”, în Viaţă liturgică şi ethos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24). Prin urmare, depășind astfel logica planului pământesc, ieșind din incidența păcatului, mucenicii sunt „singurii oameni luminați de iubirea lui Hristos la minte și la chip”. În felul acesta, martirul se arată cu adevărat „purtător de Dumnezeu” (theophoros), transformându-și întreaga viață într-un permanent „imitatio Christis”. Fără această logică existențială, el nu ar fi suportat niciodată patimile și suferințele chinurilor. Martirul trăiește această unire despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”(Gal. 2, 20). Deci, Dumnezeu trăiește în fiecare martir. El este Cel care primește suferințele și împarte cununile mucenicilor în Împărăția cea Veșnică, asemenea unui arbitru care îl remarcă pe alergătorul din arena credinței, îl încurajează și îl întărește să meargă după legea cea bună (Pr. Lect.univ.dr I. APOSTOLACHE, Op. Cit., pp. 231-232).
Pr. Iulian Diţă,
Parohia „Adormirea Maicii Domnului”,
Râmnicu Vâlcea