În interiorul Sfântului Iustin setea de cunoaștere a lui Dumnezeu și a învățăturii creștine s-au aprins odată cu dialogul tainic de pe malul mării. Acest fapt l-a determinat cu adevărat să devină creștin, și unul dintre cei mai mari apărători ai creștinismului. Viața Sfântului Iustin după convertire a fost un șir neîntrerupt de eforturi pe care le-a făcut cu dorința de a deveni vrednic de numele de creștin, de care era foarte mândru. Dorea să apară în fața tuturor fără să se teamă de violențele persecutorilor, nici de calomniile care se țeseau despre creștini. De la el știm că și-a păstrat mantia de filosof, pallium, îmbrăcăminte care nu avea nimic în comun cu păgânismul, ci era proprie acelora care se ocupau de învățarea științelor și care duceau o viață austeră și retrasă. A înlocuit platonismul cu creștinismul și a predicat cu zel religia creștină fiind un adevărat misionar, fiind convins că cel ce poate să spună adevărul, dar tace, merită mânia lui Dumnezeu. A venit la Roma de cel puțin două ori, a doua parte a vieții lui petrecându-o chiar în acest oraș, iar primii săi elevi fiind Miltiade și Tațian. Tot aici, Sfântul Iustin are ca adversar violent pe filosoful cinic Crescens, din cauza căruia, se spune, ar fi suferit chiar moartea. Însuși Sfântul Iustin ne mărturisește, în a doua Apologie, despre răutatea și prostia acestui presupus filosof, pe care îl numește iubitor de gălăgie, în loc de filosof, iubitor de înțelepciune. Acesta era un om desfrânat, avar, care departe de a iubi înțelepciunea cea adevărată nu se interesa decât de slava deșartă, pentru a se face plăcut contemporanilor îi înfățișa pe creștini ca pe niște nelegiuiți atei. El provoca discuții din care ieșea învins de argumentele Sfântului Iustin. Ca un om fără demnitate, a considerat că onoarea lui nu putea fi salvată decât prin dispariția acestuia, fapt care l-a pus la cale prin scrierea unui denunț împotriva lui Iustin acuzându-l că este creștin. Sfântul Iustin se aștepta la acest lucru, după cum chiar el mărturisește: la rândul meu, și eu mă aștept să fiu urmărit și pus la stâlp de către vreunul dintr-aceia pe care i-am numit, sau cel puțin de către Crescens, acest iubitor de vâlvă care se face în jurul lui ca filosof și iubitor de paradă. Căci nu este vrednic să se numească filosof un bărbat, care mărturisește, în mod public despre noi cele ce nu știe, anume că, creștinii ar fi niște atei și niște impii, făcând aceasta spre mulțumirea și plăcerea multora dintre cei înșelați cu privire la noi. Astfel, dacă el ne prigonește, fără să fi luat cunoștință de învățăturile lui Hristos, el este un om înrăit și cu mult mai primejdios decât ignoranții (Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia a doua…, p. 79).
Convertirea la creștinism a Sfântului Iustin s-a întâmplat cu puțin timp înainte de izbucnirea celui din urmă război iudaic(132-135) și a avut loc, probabil, la Antiohia. Iustin avea aproximativ vârsta de 30 de ani atunci când a primit botezul creștin la Efes. Era convins de adevărul religiei creștine, în care sufletul său a reușit să-și găsească odihna. La puțină vreme, îl vedem la Efes, unde are loc discuția cu iudeul Trifon, iar mai târziu îl găsim la Roma, unde înființează, după modelul școlilor păgâne de filosofie, o școală în care preda doctrina creștină. De remarcat este faptul că este cea dintâi școală creștină cu pretenție de metodă și de argumentare filosofică. Cei mai mulți dintre istorici susțin că procesul Sfântului Iustin s-a petrecut în anul 165, când prefectul Romei era Iunius Rusticus, fostul profesor de filosofie stoică al împăratului Marc – Aureliu. Iustin a fost adus în fața completului de judecată condus de prefect împreună cu alți șase creștini, care erau de față la lecțiile sale despre învățătura de credință creștină. Inculpații au mărturisit că sunt creștini, că nu adoră zeii, refuzând să jertfească acestora. Mai mult, Sfântul Iustin nu a pierdut ocazia de a prezenta învățătura creștină: Noi adorăm pe Dumnezeul creștinilor, despre care credem că este unul singur, făcătorul și creatorul de la început a toată lumea văzută și nevăzută, și pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeți că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul și dascălul învățăturilor bune. Și eu, om fiind, socotesc cuvintele mele neînsemnate față de nemărginirea lui Dumnezeu, mărturisind că este nevoie de acea putere profetică prin care a fost proorocit Cel despre care am spus acum că este Fiul lui Dumnezeu. Să știi deci că, primind putere de sus, au prezis profeții venirea viitoare a Acestuia(a lui Hristos) printre oameni (Martiriul Sfinților Mucenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon și Liberian în Actele Martirice, PSB 11, studiu introductiv, traducere, note și comentarii de Pr.Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 47-48). Împreună cu alți șase creștini, Sfântul Iustin a fost condamnat de către prefectul Iunius Rusticus la moarte prin decapitare, iar sentința s-a executat imediat. Unii dintre credincioși au luat în ascuns trupurile lor și le-au pus într-un loc potrivit, fără să fie cunoscut autorităților romane. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae pune pomenirea Sfântului Iustin la 1 iunie, în fiecare an. Aceeași dată a fost fixată și de către Bibliotheca hagiographica Graeca.
Pr. Nicolae Bogdan Lica